Note despre volumelor de versuri: Călătorie. Exil (Editura Brumar, 2007), Istoria emoțiilor mele (Editura Școala Vremii, 2008) și Salutări din Piața Reconcilierii
(Editura Mirador, 2016)
Gheorghe Mocuța (născut în 1953) a fost poet, critic
literar, traducător, redactor la revista culturală ARCA din Arad și profesor de
limba franceză. A debutat cu recenzii critice în revista Orizont din Timișoara,
în 1975, iar editorial în volumul colectiv Argonauții,
editura Facla, 1986. A publicat 20 de volume de poezie, critică literară sau
memorialistică și a fost prezent și în opt antologii, unele dintre acestea
văzând lumina tiparului în Franța sau Germania. Este fără îndoială una dintre
cele mai marcate personalități din toate timpurile din zona Aradului. Din
păcate, în anul 2017 a trecut la cele veșnice, lăsându-ne totuși o moștenire
culturală inestimabilă. În cele ce urmează mă voi apleca doar asupra a trei
volume de poezie, fără a dori prin aceasta să ofer o imagine generală asupra
operei sale, ci doar un exercițiu de neuitare.
Cel dintâi volum de versuri asupra căruia voi zăbovi are
în spate o istorie dramatică și mai mult decât atât, adevărată. Este vorba
despre volumul Călătorie. Exil
(Editura Brumar, 2007), în care autorul fixează în versuri întâmplări și
gânduri trăite între noiembrie 2004 și aprilie 2006, pe când se afla la Paris,
în căutarea unui remediu pentru boala fiului său, Andrei Lucian, devenit la
rândul său scriitor și profesor. Volumul debutează în forță, cu un scurt poem
ce surprinde un cumul de sentimente aparent contradictorii: aflat în capitala
culturală europeană, în orașul care i-a protejat de comunism și i-a făcut
faimoși pe mulți intelectuali români, Gheorghe Mocuța pare să dea cu tifla atât
acestora cât și renumelui de oraș cultural al Parisului, și aceasta doar pentru
că el nu se afla acolo în împrejurări culturale și pentru o problemă de viață
și de moarte, salvarea fiului său: „pe
mine nu mă cheamă/ nici paleologu/ nici goma/ nici monica lovinescu// mie
prietenii îmi spun mocuzini/ și am venit la paris/ să amân moartea/ cu o zi/ o
săptămână/ un an/ și notez într-un jurnal/ cam tot ce mi se întâmplă.// si tu
es jeune beau et riche/ tu es mort”. Ca o paranteză, jurnalul din poem a
existat cu adevărat și a fost publicat în anul 2011, la editura Tracus Arte, cu
titlul Cea mai bună dintre lumi (Jurnal
și contrajurnal parizian).
Atmosfera apăsătoare din acest prim poem „din exil”, ce
acumulează în sine atât frustrarea ivită din neputința de a face o minune, cât
și tensiunea întinsă la maximum pricinuită de perpetua incertitudine cu privire
la starea de sănătate a fiului său, traversează întregul volum, chiar dacă
uneori este voit estompată fie prin redareau unor instantanee pariziene aparent
banale, fie prin diverse referințe culturale (căci nici în ghingile suferinței,
poetul nu se poate dezice de preocupările sale culturale), fie prin poeme în
care speranța se strecoară discret, „între două ședințe de chimio”: „mă plimb năuc pe străzi cu nume străine//
(în intervalul dintre două ședințe de chimio/ lucian e alt om/ zâmbește întruna
și povestește năzdrăvăniile bunicului/ dimineața vrea pâine cu ou/ la prânz se
ceartă cu Dumnezeu/ eu fac cumpărături la cel mai apropiat carrefour/ apoi te
sunăm de la aceeași cabină/ te întrebăm de bunu de lassie și de/ motanul
tigrișor/ care toarce la telefon o șansonetă pisicească/ facem o plimbare prin
parcul din apropiere/ unde s-au aciuat țiganii sârbi/ închidem ochii și auzim
strigătele copiilor/ de pe strada noastră./ seara în hotelul cu emigranți ne
uităm la nostalghia/ lui tarkovski/ și intrăm în rezonanță/ cu strigătele și
icnirile băiatului din vecini/ care se tăvălește sub greutatea părinților/ în
timpul crizei de epilepsie)// din cadra mona lisei tu ne privești duios”.
Cel de-al doilea volum despre care voi vorbi este de fapt
o antologie de poezie, editată în format bilingv, român-francez, intitulată Istoria emoțiilor mele/ histoire de mes
troubles, apărută în anul 2008 la editura Școala Vremii din Arad
(traducerea în franceză aparținând tot autorului). Întrucât este destul de greu
să surprinzi numitorul comun dintr-o antologie, mai ales când aceasta cuprinde
selecții din poezia scrisă în aproximativ două decenii, mă voi limita doar la a
reda două poeme, dintre acelea care m-au marcat foarte profund, și care
împreună (nu știu dacă au fost cuprinse inițial în același volum), surprind o
latură foarte bine definită în poezia lui Gheorghe Mocuța și anume melancolia
sau dorul neostoit după copilărie: „cineva
mi-a furat copilăria pe când adormisem/ așa cum noaptea de vară îmi fura
veșmintele la scăldat/ aruncând un pumn de stele în iarbă// cineva mi-a furat
copilăria/ a fost văzută în tovărășia dubioasă/ a omului de litere// viața e un
text apocrif/ nu știi niciodată cine ți-o poate scrie/ sau inventa/ după cum nu
poți afla niciodată/ ce ți-e scris”; „m-am
născut pe 5 iunie la 5 dimineața în ziua a cincea/ a săptămânii/ mama în
chinurile facerii blestema cât o țineau plămânii/ ăși dorise o fată – să-l ia
moartea de băiat/ frate-meu a fugit de acasă la bunici înspăimântat/ doar tata
se ruga liniștit în tindă/ frământând o lacrimă cu privirea la grindă/ unde
țineau busuiocul unde era duhul casei/ doftoroaia m-a adus la viață m-a uns cu
țărână/ m-a stropit cu apă rece scoasă atunci din fântână/ eu mă luptam cu
întunericul mă luptam cu lumina/ cu trupul slab al mamei cu laptel și vina/
de-a fi fost odrăslit sub gemeni dintr-o fecioară și un leu/ în trupul meu
curgea sângele unui alt eu/ otrava lumii îmi intra în timpane/ iar în nas și în
gură năvăleau mușuroaie dușmane/ în ochi fulgerau amnare divine/ și în culcușul
pielii marginile se desfăceau din mine./ când am scos primul țipăt când mi-a
intrat în gură duhul/ prima rază de soare a retezat florile de salcâm:// s-a
înălțat văzduhul”.
Cel de-al treilea volum de versuri pe care il voi propune
neuitării este de altfel și ultimul scris de poetul Gheorghe Mocuța, apărut cu
doar un an înaintea trecerii acestuia la cele veșnice. Este vorba despre
volumul Salutări din Piața Reconcilierii,
apărut în anul 2016 la editura arădeană, Mirador. În paginile acestuia
descoperim, aș îndrăzni să spun, întreaga complexitate poetică a acestuia, mai
cu seamă pentru că, pe de o parte avem de a face cu o serie de variațiuni în
jurul „temei” Pieței Reconcilierii din Arad, un obiectiv cât se poate de
prozaic, pe care însă Gheorghe Mocuța îl transformă în poezie (or, se știe că
nu este la îndemâna oricui să construiască un volum întreg în jurul unui teme
centrale), iar pe de altă parte, ni se descoperă o nouă fațetă a spiritului
poetic al acestuia, anume aceea de critic al societății, al clasei
conducătoare, a tuturor tarelor lumii, dar mai ales al breslei scriitorilor
care se lasă infestată de morbul politicii, fațetă manifestată printr-o serie
de poezii deosebit de acide, doldora de ironii, uneori mascate în spatele unor
referințe culturale (de altfel, întreaga sa poezie este pavată cu astfel de
referințe), fie livrate direct, fără niciun fel de perdea. În cele ce urmează
voi reda două astfel de poeme critice, încercând să surprind ambele genuri de
abordare, și directă, și „cu acoperire” culturală: „iată-mă-s ministru/ îmi spune poetul la telefon/sinistru/ cine-ar fi
crezut?// atât am băut în ultimele zile/ până a căzut guvernul/ îmi spune
poetul.// aseară târziu m-a sunat Ponta/ să mă întrebe dacă nu vreau/ să fiu
ministrul culturii.// uite ce m-am gândit:/ să accept și să te iau și pe tine/
secretar de stat.// n-ai vrea tu să muncești în locul meu?”; „acest poem nu face parte din nici un
proiect/ și de aceea nu va ajunge niciodată/ pe masa vreunei asociații de
profesioniști/ ai culturii/ care mai are încă posturi libere/ de membru fondator//
acest poem va fi cu adevărat împlinit/ abia atunci când Aradul/ va deveni
capitală culturală a marginii/ și când în locul monumentelor și sondelor/ din
Parcul Reconcilierii/ se vor înălța din propia cenușă/ toate victimele
colaterale/ ale revoluțiilor și drepturilor omului.// iar la robinet va curge/
lapte miere urdă dulce/ căci românu’n veci nu piere/ nici franțuzul Robespierre”.
În încheiere nu voi mai spune decât atât: să nu-l uităm
pe poetul Gheorghe Mocuța!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu