Pe coclaurile clar-obscure ale sufletului

 

Cronica volumului de versuri Apocalipsa moliilor de Ada B. Carol

(Editura Tipoalex, Alexandria 2021)

 

Ada B. Carol (pseudonimul poetic al Adrianei Carolina Bulz) s-a născut în anul 1980 și este în prezent lector universitar în cadrul Academiei Tehnice Militare „Ferdinand I” din București. Este absolventă a Facultății de Limbi Străine, secția Engleză – Studii Americane, a unui Master în Studii Americane, precum și a unui doctorat în filologie engleză (cu teza „Relaţii transatlantice: Receptarea lui Eugene O’Neill în Romania”), toate desfășurate în cadrul Universității din București. Ca poetă a debutat cu volumul de versuri Duet, scris în colaborare cu Otilia Țena (editura Ars Docenti, 2006). Au urmat volumele Declarație de dependență (editura Ars Docenti, 2015), Despre dragoste și alte păsări (editura Detectiv Literar, 2017) și Apocalipsa moliilor/ Moths’ Apocalypse (ediție bilingvă română-engleză, editura Tipoalex, Alexandria,  2021). Este prezentă în mai multe antologii precum și în reviste culturale din țară și din străinătate, atât cu poezii propri cât și cu traduceri din limba engleză. Ca traducătoare postează pe blogul său: http://ataleintranslation.blogspot.ro/.

În noul ei volum de versuri, Apocalipsa moliilor/ Moths’ Apocalypse, pe care îl așează sub tutela marelui Lev Tolstoi printr-un motto răscolitor: „Ce lucru ciudat, să nu putem înțelege aproape deloc ceea ce cunoaștem cel mai bine sau mai degrabă: să cunoaștem cel mai bine ceea ce nu înțelegem deloc, sufletul nostru”, Ada B. Carol ne invită la o împreună-călătorie prin cămările cele mai întunecate ale sufletului său, având drept torță doar interogația, adeseori sortită să rămână retorică, călătorie ce are ca scop cunoașterea sau mai bine spus, înțelegerea propriului nostru suflet.

Volumul debutează în forță cu o poezie în care este ilustrată neputința de a schimba cursul ireversibil al timpului și implicit al fenomenelor vieții, cum ar fi transformarea copilăriei în maturitate și sfârșitul implacabil al vieții, prin însăși „apocalipsa moliilor”, care nu este altceva decât un simbol pentru senectute și moarte: „pentru puțin timp, mi-am zis,/ voi locui în camera vecină cu marea/ sufrageria cu păpuși vechi/ e doar un port, îmi ziceam/ sigur va acosta cineva/ dacă nu, lansez chiar eu o barcă/ n-am îndrăznit încă… valurile/ mi-au limpezit tâmpla/ aici soarele apune/ perpetuu/ din aurul lichid nimic nu făurești/ e prea târziu/ acum abia înțeleg/ mereu a fost așa/  păpușile plutesc/ în rochiile lor sărate,/ spre apocalipsa moliilor”.

O altă neputință descoperită prin peregrinările sale, de care poeta se face vinovată, este aceea de a reanima, de a repune în scenă o iubire al cărui suflu vital s-a pierdut în necunoașterea de sine a fiecăruia dintre cei doi protagoniști: „alaltăieri mi-au parvenit prin satelit/ niște frânturi de frază din vechiul univers/ în care noi manevram telescopul și zilnic sondam nebuloasele iubirii,/ botezând stele noi și catalogându-le pe cele vechi/ ca în Solaris, noi nu suntem noi înșine,/ dar atât de asemănători ne va fi greu să mai fim!/ convalescența noastră seamănă cu boala/ și ne plimbăm printre exponatele fostei iubiri/ pipăind carcasele explodate ale sentimentelor/ de parcă repetăm o scenă/ care nu ne-ar putea ieși altfel”.

 

De altfel, necunoașterea de sine este și ea taxată în acest volum, cumva indirect, printr-o poezie ce maschează, în spatele unui discurs despre moartea celorlalți și despre o formă toxică de altruism, eschiva de a privi în ochi propria viață, de a-ți asuma existența, alteritatea și în final dreptul la viață: „mi se pare normal, aștept moartea/ (nu a mea, a celor de lângă mine)/ între timp găsesc o întrebuințare inimii:/ să fie masă pentru cei flămânzi,/ adăpost pentru cei fără de casă// fiindcă exist pe alături, vreau să moară/ toți cei dragi ca să înțeleg cât îi iubesc/ între timp, mă hrănesc cu resturi de suflet/ și mă adăpostesc prin cotloanele trupului/ (nu al meu, al celui de lângă mine)// sunt un geniu homeless care umblă/ cu inima revărsată și mereu pustie,/ ca sala de așteptare a unei gări/ ocolită de trenuri”.

Și totuși, în poezia din finalul volumului, poeta reușește un pas mărunt spre reconcilierea relației cu sine, aducând un frumos elogiu trupului, care nu este, în fond, altceva decât casa sufletului: „numai pe tine te am, noroc trecător,/ cu brațe alungite până la lună/ care cuprind la fel de bine/ și marginile vesele ale pământului// numai pe tine te am, ca o pecete/ a ceva mai mare decât fragilul din noi/ te prind în pumn și scuip de trei ori,/ apoi te ascund în sân/ (ca să rămâi cu bine)// tu singură certitudine,/ trecătorul meu trup”.

La nivelul conținutului, al mesajului poetic, se remarcă în acest volum al Adei B. Carol, o predispoziție spre meditație, îndreptată atât spre interior, prin poezii de tip „introspecție”, cât și spre exterior, mai precis, spre transcendență, prin versuri ce scrutează tainele lumii celei nevăzute.

Cu toate acestea, privind în detaliu, poate fi detectată, la nivelul frazării, și o oarecare puerilitate, ce transcede pe de o parte din pigmentarea poeziilor cu anumite construcții facile, unele chiar copilărești, „pentru fiecare dintre noi, reflexia Lui se schimbă/ (mie îmi apare drept inorog – cum vouă?)”, iar pe de alta, din folosirea în exces a punctelor de suspensie, tehnică ce „trădează” fie nesiguranță, fie o melancolie ușor bolnăvicioasă. Desigur, aș merge mai degrabă pe ideea că este o puerilitate jucată, voită, menită să atragă atenția asupra faptului că nu trebuie să renunțăm cu totul la candoarea și naivitatea noastră, fără de care sufletul ar sucomba fix în brațele „apocalipsei moliilor”. Și spun aceasta mai cu seamă pentru că poezia Adei B. Carol îmi este cunoscută și genul acesta de „greșeli” nu se regăsesc în niciunul dintre volumele sale anterioare.

Așadar, Apocalipsa moliilor este un volum hibrid, o carte-capcană, o provocare de a nu ceda în fața aparențelor, rămânând totodată, cum am spus și mai sus, și o invitație la meditație, la confruntarea sinelui și de ce nu, la regăsirea sinelui pierdut.