Născut de Ziua Copilului, rămas copil, rămas nemuritor

 

Cronica volumului de poeme Arta Popescu de Cristian Popescu

(Editura Tracus Arte, 2016)

 

Numele lui Cristian Popescu (născut la 1 iunie 1959) este poate complet necunoscut pentru generația de cititori a anilor 2010 - 2020. Cu toate acestea, el a fost un poet reprezentativ al generației `90 (poate chiar vârful de lance al generației), alături de nume ce încă fac istorie în literatura contemporană, cum ar fi Ioan Es. Pop, Lucian Vasilescu, Mihail Gălățanu sau Nicolae Tzone. Despre acesta Marin Sorescu a scris: ”Cristian Popescu este un poet insolit, închegat deocamdată în descendență urmuziană. Îl consider pe Cristian Popescu peste nivelul Cărtărescu”. Din păcate a murit la începutul anului 1995, la doar 35 de ani, iar tumultoșii ani ce au urmat au tras peste numele său un strat subțire de uitare.

Spre sfârșitul anului 2015, editura Tracus Arte a demarat un proiect editorial ce se impunea de multă vreme, și anume reeditarea operelor lui Cristian Popescu, sub forma unei integrale. Primul volum din seria intitulată Opere, s-a numit Familia Popescu și a cuprins primele două volume de poezie ale autorului: Familia Popescu (1987) și Cuvânt înainte (1988). La jumătatea anului 2016 a apărut și cel de-al doilea volum al Operelor, intitulat Arta Popescu, cuprinzânt volumul omonim, publicat inițial în anul 1994.

Dacă în cele două volume cuprinse în Opere I, zisa lui Marin Sorescu se confirmă, Cristian Popescu fiind un veritabil vlăstar urmuzian, dar afirmându-și totuși originalitatea prin impecabilele tablouri de familie turnate în aliajul citadin al postmodernismului românesc, în Opere II, respectiv Arta Popescu se observă atât o detașare de stilistica lui Urmuz, cât și o depășire a obsesiei familiei.

            Volumul Arta Popescu este structurat pe două secțiuni majore: Ce mai face Arta și Moartea mea din flori. În cel dintâi, poetul realizează o serie de eseuri confesive despre artă, scrise sub forma unor poeme în proză a căror personaje principale sunt fie arta – personalizată sub chipul unei iubite din popor, fie Însuși Dumnezeu și ai lui „înger-îngerași”, caz în care gândurile poetului se metamorfozează în psalmi postmoderni mustind de oralitate citadină, acesta stând la taclale cu Dumnezeu cum ar sta cu un vechi prieten la o bere: „Acuma, Doamne, ce să-i mai facem?…Spune și Dumneata…La noi, aicia, circu’ e baza. Circu’! Și nimic altceva. Ne chinuim și noi ca animalele-alea cu Arta. Doar știi și Matale că ele sunt chiar bătute din cauza frumosului… Acuma, daca ar fi după mine, eu i-aș vindeca pe toți de fandacsiile astea, de orice fum de-al lor… Nu trece anul și – să te ții – iar o dresură cu zece-doișpe nebuni… Dar nu oricum… Nebuni d-ăia fioroși, numai unu’ ș-unu’, după gratii, în lanțuri, cu spume. Numai așa se face o dată înspre ei careva cu Arta și imediat sunt cuminți, politicoși și scriu versuri. Ge-ni-a-le, Doamne, ge-ni-a-le! Păi, dacă se-mbolnăvește omu’ de la frumosu’ ăsta, poate s-o și vindeca cu el… Că dacă animalele aduc a om din cauza Artei, poate o să semene și Popescu cu omu’ dacă scrie și el un vers-două, acolo. Dac-ai vrea și Matale…”; „Ah, Doamne! Toată seara m-am gândit la cântăreața aia, aia de-i profesoară și la Conservator… Știi Tu: Arta Florescu. Păi numai să-ntâlnesc eu vreo fată s-o cheme așa: ARTA! Nici nu m-aș gândi: imediat aș lua-o de nevastă! Ce mai, cu acte-n regulă: Arta Popescu!(…) Măcar de mi-ai scoate-o, Doamne, în cale! Arta! Arta Popescu! Uniți pe viată! Pe veci a mea”.

Cu această abordare aparent golănească Cristian Popescu ar putea fi acuzat, de către spiritele ultra-sensibile din punct de vedere religios, de blasfemie. Dar nici urmă de așa ceva. Căci prin crearea acestui climat de familiaritate extremă cu divinitatea poetul nu face altceva decât să propună cititorului un Dumnezeu mult mai apropiat de oameni și de nevoile lor curente, pământești, cele de la baza piramidei. Ca și cum Rugăciunea domnească sau Tatăl nostru, s-ar concentra în cuvintele: ”Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi”. Fapt perfect previzibil, dacă ținem cont de faptul că, istoricește vorbind, poetul descrie în aceste poeme în proză perioada „tranziției” de la comunism la democrație, o perioadă din viața românilor, marcată de lipsuri, de șomaj, de un nivel de trai foarte scăzut și bineînțeles, de nesiguranța zilei de mâine.

            Cea de-a doua secțiune a cărții, Moartea mea din flori, este o veritabilă comedie neagră redactată tot sub forma unor poeme în proză de factură postmodernă. Poetul lasă să se înțeleagă că își simte sfârșitul aproape (cartea apare în 1994, iar el moare la începutul lui 1995),  dar nu se lasă doborât psihic de această presimțire sumbră, ci adoptă atitudinea cathartică a ciobănașului moldovean din Miorița: privește moartea în față, cumva cu dragoste, ca pe o iubită menită să-i împlinească destinul, sau măcar să-l elibereze din chinul vieții trăită într-o societate neconformă cu valorile sale. Poemele abundă de umor negru, de haz de necaz, dar și de o considerabilă doză de candoare, de inocență, ceea ce denotă faptul că, cel născut de Ziua Copilului, a rămas copil până la sfârșitul vieții: „Ea mă iubeşte. Şi nu are decât o singură dorinţă: să mă vadă îngropat în Cişmigiu, la leagăne, la nisip. Să am gropari numai copii. Cu lopăţele şi cu găletuşă. Să mă îngroape de dimineaţa până seara, în fiecare zi. Ea ştie că nu-i pe lumea asta mormânt mai bun ca-n Cişmigiu. Numai de la atâta şi atâta joacă ţi se pot odihni bine păcatele. Şi să mai vină şi ea din când în când să-mi facă câte-un monument, un castel de nisip.
Ea - moartea mea din flori”. Apare din nou Dumnezeu, dar de data aceasta stă la taifas cu Sfântul Petru, hotărând să-i dea poetului în grijă rubrica Decese de la ziar. Poetul devine astfel specialist în necroloage non-conformiste.

Volumul Arta Popescu a fost din păcate ultima carte antumă a poetului și ziaristului Cristian Popescu. Cu toate acestea, prin faptul că, la nivel stilistic ne descoperă un alt Cristian Popescu decât cel din Familia Popescu, unul mai copt din punct de vedere al construcției postmoderniste, precum și din perspectiva discursului poetic, ne putem da seama că moarta sa a răpit un scriitor în plină ascensiune, un poet lucid, bine ancorat în realitatea socială dar și literară a vremii sale, un om ce întrunea toate premisele pentru a deveni o voce demnă de luat în seamă, un barometru al societății românești post-revoluționare.

Cronica a apărut inițial, într-o formă prescurtată, în paginile revistei Timpul, în anul 2016, cu titlul „Ce mai face Arta? Cum care Arta? Arta Popescu”.