Privind moartea în ochi cu învierea

 

Cronica volumului de poezie Metonimiile morții de Ligia Dan

(Editura Tracus Arte, 2015)

 

Ligia Dan (ortonimul artistic al Ligiei Dimitriu) s-a născut în anul 1979, la Alba Iulia. În anul 2001 a absolvit Facultatea de Istorie și Filologie - secția Română-Franceză, în cadrul Universității „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, iar în 2010 a obținut titlul de doctor în filologie, primind calificativul „Magna cum laude”. Începând cu anul 2005 a publicat în diverse reviste culturale din țară și din străinătate, printre care: Familia, Vatra, Orizont, Ramuri, Discobolul, Paysages écrits (Franța). În anul 2015 a câștigat Premiul pentru Poezie al revistei Vatra, decernat în cadrul Concursului de Debut în Poezie „Alexandru Mușina”, ediția a II-a. În urma câștigării acestui premiu îi apare în același an, la editura Tracus Arte, volumul de debut, Metonimiile morții, pentru care a fost recompensată cu Premiul pentru debut al USR, Filiala Alba-Hunedoara. Asupra acestui volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Aș spune dintru început că titlul cărții acesteia reflectă cum nu se poate mai bine conținutul, fiecare poem în parte fiind într-adevăr o nouă metonimie a morții. Dar pentru a nu crea din aceste metonimii o monotonie sumbră, poeta își structurează volumul în trei părți distincte, fiecare dintre acestea caracterizându-se printr-o altă manieră de a privi moartea în ochi.

 Astfel, în cea dintâi secțiune, intitulată Pe vremea când..., poeta alege să înfrunte privirea sticloasă a morții cu o atitudine superioară, de dispreț, arătându-i că nu se lasă copleșită de puterea iluzorie a acesteia. Iar această abordare curajoasă se face simțită încă de la primul poem, cel ce joacă rolul de motto al primei părți: „Pe vremea când nu existau cimitire/ moartea era un prunc umed/ care-și sugea în leagăn un deget/ cu gingiile nefasonate./ Pe atunci timpului nu-i crescuseră/ încă nici dinții de lapte,/ iar pliurile taciturne ale spaimelor/ erau pur decorative.// Ce distracție!/ Ce mișto!/ Cât plictis...”. Se observă de bună seamă ironia, chiar deghizată într-o falsă duioșie nutrită pentru cea care pune capăt vieții. Ironie exprimată fără rezerve în poemul Superstiție: „Mașina/ cu numărul de înmatriculare/ 13 RAI/ (parcată în fața firmei de pompe funebre/ „Horvath Extrem”)/ te lecuiește - / pe loc/ și definitiv - /de orice superstiție”. A nu se înțelege însă că poeta face cumva abuz de ironie. Dimpotrivă, dozează foarte bine metodele prin care își exprimă disprețul față de moarte, apelând inclusiv la tehnica demascării publice a acesteie, arătând de unde vine de fapt acea iluzorie putere invocată și mai sus: „Mi se face câteodată a-t-â-t de milă încât le-aș aduna/ pe toate/ într-o apă joasă, caldă,/ ca să ne spălăm pe spate unii pe alții/ în locul în care nu putem ajunge de unii singuri cu mâinile./ Acolo unde s-a adunat rapănul gros al dependenței/ noastre absolute/ de viață”.

De asemenea trebuie menționat și faptul că poemele din această primă parte comportă și un puternic aspect social, poeta lăsând tot timpul de înțeles că se adresează celorlalți, încercând să le deschidă ochii. Iar acest lucru se vede cel mai bine din poemul Orbii, dedicat memoriei lui Alexandru Mușina.

Cea de-a doua secțiune a volumului, intitulată, O lume minunată (ironic sau nu, se va vedea), cuprinde poeme în care tema morții se întrepătrunde în fel și chip cu tema dragostei, sau mai bine spus, cuprinde poeme de dragoste umbrită într-un fel sau altul de spectrul morții, fie ea reală sau metaforică. De la declanșarea latentă a unui adevărat cataclism dintr-o simplă atingere a umerilor iubiți, trecând printr-o suită de tentative de suicid declanșate de nevoia patologică de a intra în grațiile (sau gratiile) unui iubit mult prea pretențios, și „naufragiind” din durere față de răsturnarea completă a valorilor, în brațele convingerii că „în orașul acesta/ lovit de ciumă probabil că numai/ moartea nu se va demoda niciodată”, poeta ne oferă o gamă variată de metonimii ale iubirii atinse de morb.

Cu toate acestea, poate cel mai puternic poem din această secțiune mediană, rămâne cel în care este surprinsă și descrisă moartea sufletească insinuată în forul interior al poetei odată cu divorțul părinților: „Tata cânta la muzicuță în fața tribunalului./ Se mai oprea, din când în când, ca să tragă din țigară.// Cam pe atunci/ (la noi acasă)/ se împărțeau farfuriile,/ („una mie, una ție”)/ și draperiile/ („una mie, una ție”)/ și parchetul/ („o bucată ție, o bucată mie”).// Am trecut prin fața lor/ cu șosetele mele roșii de pionier,/ iar ei și le-au distribuit democratic/ („una mie și una ție”).// De atunci, nu am mai știut sigur care este numele/ meu adevărat.../ Hades mi-a cerut buletinul,/ dar,/ întrucât nu aveam încă,/ i-am arătat/ caninii mei ascuțiți./ Așa că/ m-a lăsat să trec/ și am străbătut Infernul/ nesupraveghiată,/ cu buzunarele pline de fise,/ dar nu aveam pe cine să sun atunci când mă împiedicam/ așa că-mi/ ceream singură iertare/ până când am albit/ și/ m-am uscat precum o cicatrice/ cu care m-am jucat/ ca și cu o soră mai mare/ prin canalele săpate în somn/ unde ne-am ascuns/ la umbră/ amândouă/ sub răchite”.

Dacă în prima secțiune a volumului, discursul Ligiei Dan a fost unul în mare parte orientat spre public, spre social, iar în cea de-a doua, spre sine însăși, poemele din cea de-a treia parte, intitulată Fărăîndoială, au o traiectorie inedită. De fapt, cu excepția unui poem introductiv, secțiunea aceasta este formată doar din fragmente ale unui singur poem, mai amplu (ce poate va apărea integral în următorul volum de poeme), denumit de asemenea, Fărăîndoială, dedicat memoriei mătușii Maria, în care poeta își așterne o suită de gânduri și sentimente în legătură cu viața și moartea acesteia, într-o manieră aflată la limita dintre jurnal intim și confesiune publică. Sunt rânduri din care transpare paradigma scrisului eliberator, terapeutic, sunt fragmente aflate sub zodia lui „scriu pentru că nu pot să nu scriu”, sunt puseuri lirice de revoltă împotriva morții, în fața căreie, se va vedea, poeta refuză să capituleze cu toate că aparent se declară învinsă de aceasta. În continuare voi reda o serie de fragmente din acest poem, prin care îmi doresc să surprind forța poetică a Ligiei Dan, precum și capacitatea acesteia de a sculpta din cuvinte un adevărat monument liric: „Privesc fotografia moartei mele frumoase,/ moartei mele iubite./ Rama e ca un gard strălucitor pe care l-am ridicat/ ca să nu-i scăpăm chipul pe jos,/ să nu se rătăcească printre obiecte./Totuși, în unele seri, sare gardul și vine,/ și mă mângâie pe față cu mănușile ei albe, chirurgicale,/ ca să nu mă îmbolnăvesc și eu de atâta frumusețe,/ de frumusețea grădinii cu flori galbene.// Un șobolan enorm zace în mine ca-ntr-un RMN./ E demult aici./ Nu a mai rămas din el decât un guler de blană gri/ pe care l-ai putea sufla ca pe-o floare de păducel trecută.// Lumina soarelui acelei zile de aprilie mi se părea o batjocură./ Pământul era o imensă sală de operații/ prin care alunecam goală/ pentru a mă fixa asemenea unui molar stricat/ în maxilarul imobil al imaginii celor patru scânduri.// Pulsul este greierul meu negru așezat sub pleoape./ De atunci când aud ambulanța/ și mi se face greață de spaimă./ Îl simt la încheietura mâinii cum se zbate/ ca un copil isteric ce nu cunoaște așteptarea”.

Spuneam mai sus că nici în acest poem poeta nu capitulează în fața morții, iar acest lucru reiese în primul rând din faptul că Fără îndoială acest poem are toate caracteristicile unui prohod, inclusiv pe aceea de a nu fi o cântare de jale absolută, ci doar o tânguire, ce se încheie invariabil, cu promisiunea învierii. De altfel, în legătură cu această secțiune finală a volumului Ligiei Dan, aș mai trimite la o referință biblică, anume la episodul minunii din Cana Galileii, în sensul că, asemenea nașului ce nu știa de minunea petrecută, cititorii vor spune: „iată, poeta a lăsat vinul cel bun la sfârșit”.

În final aș mai vrea să spun doar că poezia Ligiei Dan se remarcă în primul rând prin firesc și naturalețe, prin oralitate și candoare, poeta scriind fără inutile artificii lirice, fiindu-i total străină tendința de a epata prin vreo formă anume de limbaj. De asemenea, o altă caracteristică ce dă forță poemelor sale este și dozarea optimă a figurilor de stil, a construcțiilor narative, a sentimentelor pe care le impregnează în text, astfel încât contactul cititorului cu poezia să fie unul firesc, menit să declanșeze doar mecanismul empatiei, nicidecum alte reacții adverse.