Un ghem de ață deșirat de tot

Cronica volumului de poeme, inimioară de Alex Frandeș

(Editura Charmides, 2024)

 

Alex Frandeș (19 ani) a absolvit Colegiul Național „Liviu Rebreanu” din Bistrița și a avut lecturi în cadrul festivalului internațional de poezie și muzică „Poezia e la Bistrița”, în cadrul festivalului internațional de literatură și traducere FILIT Iași și la Institutul Blecher. A participat și la Z9Camp, ediția 2023. În 2024 debutează cu volumul de poeme, inimioară, apărut la editura Charmides din Bistrița. Asupra acestui debut mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Volumul inimioară, debutul lui Alex Frandeș în poezie este unul în primul rând inedit, mai întâi pentru că îmbină două estetici diferite, poemul în proză și poemul comun, în vers alb, dar și pentru că prezintă două voci narative, una masculină și una feminină, pe care are grijă să le facă recognoscibile. Ca mesaj poetic, inimioară spune o poveste, povestea unei prietenii în trei: alex, mara și tibi.

În ceea ce privește poemele în proză, cumva dominante, dacă nu prin număr, cel puțin prin volum, putem spune că în acestea se simte o influență sud-americană, prin infuzia generoasă de suprarealism și realism magic, tendință confirmată inclusiv de alegerea drept moto a unui fragment din Roberto Bolaño. Poemul în proză ce deschide volumul este relevant, arătând maniera de lucru a poetului, respectiv, o punere sub lupă, am putea spune chiar sub lupa conștiineței, a unor aspecte din lumea reală, imediată, aparent banale, dar care augumentate capătă proporții specifice unui film horror, producând o stare de panică sau cel puțin de surescitație cognitiv-emoțională: „Braţe care se lovesc unele de altele. Care pocnesc. Care se mișcă exact ca niște șolduri. Zgomot alb. Și un miros dulce care umple încăperea. Tata coboară cu scara în fântână. Desface o ţeavă, din care ţâșnește apă rece. Se sperie, apoi pune ţeava la loc. Duc camera de filmat la ochi. Un gândac trece prin faţa obiectivului. Filme monstru construite din fire de păr. Un copac trece prin faţa obiectivului. Fundalul devine negru. Tata conduce rabla de ford cu difuzoarele la maxim. Poartă ochelarii de soare cu electric castle. M-am uitat la un film mișto ieri, îi spun. El tace. Conduce mai departe cu difuzoarele la maxim. Parţial devorat. Ceai negru cu gust de pește crud. Cd-uri împrăștiate pe jos. Tenis cu piciorul în fiecare marţi. Ciorbă de legume cu paste. Omletă cu de toate. Mereu apă minerală la drumuri lungi. Mă las de cafea la fiecare 15 ani, spune. Atâta măcar pot să fac și eu. Mami, mai ai gumă? Da, imediat. Imediat o mai ronţăi tu de două ori, apoi mi-o dai și mie, sau cum? Gândacul copacul obiectivul camera filmul monstru filmul nebun ne lipim braţele unele de altele pocnesc zgomot alb apoi adormim cu buzele întredeschise. Lasă aerul să intre în cameră. Pute aici. Tata ascultă timpuri noi. Tata ascultă opeth. Tata ascultă the doors. Tata ascultă porcupine tree. Tata ascultă portishead. Tata ascultă hooverphonic. Tata ascultă apa cum curge în duș. Tata ascultă becurile albastre. Tata ascultă autoharpa. Tata ascultă cum. Tata ascultă să. Etc. Ești mereu gică contra, îi spun. Nu ești de acord cu nimic. El zice că da. Și conduce mai departe cu difuzoarele la maxim. Gumă. Gumă. Și cafea. N-am fumat niciodată, nu că mi-ar fi fost frică de boală, da pur și simplu nu mi-a plăcut. Pat întins frumos. Cort întins frumos. Somn întins frumos. Gândac întins frumos. Copac întins frumos. Toate astea sunt vocile mele. Apa ne intră în nas. Și becurile albastre. Și zgomotele albe. Înţelegi acum de ce? Hai, faci și tu ceva cu scara aia?”. Așadar, vedem cum poetul în vârstă de 19 ani se lasă acaparat de o mulțime de voci, de o mulțime de imagini și stări contradictorii, menite parcă să-l arunce într-un carusel al emoțiilor și gândurilor, generatoare de anxietate. Pentru că aceasta este starea care traversează întregul volum.

Și totuși, portița lui de salvare din acest carusel al gândurilor și emoțiilor pare a fi prietenia cu cei doi: mara și tibi, care se prezintă atât ca destinatari ale devotamentului săi (fiecăruia dintre aceștia poetul dedicându-le câte o secțiune a cărții), cât și ca stâlpi de salvare. În secțiunea dedicată marei avem și câteva poeme în care poetul folosește vocea ei feminină, la fel de îmbibată de suprarealism (un suprarealism care îmi amintește de Cortazar), dar care cumva pare mai sigură pe ea, mai concretă: „mă faci să mă simt ca o focă. când îţi deschizi gura, o grămadă de portocale coapte și moi se răstoarnă din ea, îmi ajung pe pantofi și îmi pătează tălpile. când îţi deschizi gura, te ascult atentă. urechile mele sunt două bucăţi de gresie verde. mă faci să mă simt ca o focă, în cel mai bun sens posibil. nu știu dacă-ţi dai seama ce vreau să spun. nu știu dacă-ţi poţi deschide ochii ca o cărţulie de desenat pentru copii. nu știu dacă degetele tale se pot transforma în legume ambulante și să plece de capul lor, să-și monteze căsuţe de păpuși, să danseze unele cu altele, să bea, să fumeze, să leșine, să-și revină, să se pupe, să se îngroape, să pământ, să bucată de lemn. nu știu dacă încă te mai lungești pe pat noaptea și dacă-ţi mai lingi degetele după ce mănânci afine. nu știu dacă acum poţi dormi. ultima dată când ne-am văzut, am discutat cu palmele, cu degetele. le-am mișcat ca pe niște panglici de plastic, lungi de cel puţin 10 metri. am desenat cu ele aerul și apoi am șters cu ele aerul. am discutat mult și bine, apoi ne-am așezat pe o bancă și am tăcut. Tăcerea ni s-a lipit de bluze. ai încercat să dezlipești tăcerea, dar mâinile ţi s-au blocat în ea. ești uneori delirant. nu pricep ce spui. mă uit la tine cum o piatră se uită într-o oglindă. un perete la soare. o roșie într-o furtună. mă uit la tine și mă gândesc la sensuri giratorii, la toate filmele monstru pe care poţi să le construiești din firele de păr ale altora”. 

În ceea ce îl privește pe titbi, acesta pare mai curând un contra-alex, altfel spus, contrabalansarea de care are nevoie pentru a își echilibra masculinitatea fragilă de adolescent ajuns la vârsta la care trebuie să intre în viața de adult. Iar acest lucru reiese cel mai bine din poemul dedicat exclusi lui tibi: „diferenţa dintre mine și tine nu e una mare: mie-mi place berea caldă și ţie-ţi place berea rece. în rest parcă suntem două boabe din aceeași păstaie, din aceeași oală. nu te mai uita așa la mine de parcă mi-ar fi crescut un corn albastru în ureche. un corn seven days, moale. ţi-am tot spus: toate se rezumă la cum te uiţi după bere. cu ochii larg deschiși, dar pe jumătate adormit, sau cu ochii larg închiși, dar pe jumătate trezit. e normal să-ţi placă să bei, să plutești în lichidul galben-verzui din bolul lui cristi (...) diferenţa dintre noi, tibi și alex, alex și tibi, două boabe nebune, două cioate nebune în gura mea, două degete în supa din bolul cu margini ondulate. uită-te în ochii mei, alex”.

Și totuși Alex Frandeș are și un moment poetic în care renunță la orice formă de suprarealism sau realism magic, renunță la filmele sale monstru, la ghemul care se deșiră de tot, la lupă, la mască și la orice alt artificiu poetic, și se înfățișează în starea sa naturală, firească și cât se poate de sinceră. Într-un poem ultra minimalist și totuși cvasi-conceptual, de numai trei versuri și o figură geometrică, dar care, după părerea mea, surprinde cel mai bine adevărată personalitate a poetului: „Am desenat un dreptunghi.

 

 

 

Și mi-am așezat inima în el./ Apoi m-am pus în faţa calculatorului și am scris”.

Așadar, Alex Frandeș debutează în forță, la 19 ani, cu inimioară, un volum atipic, dar care totuși se remarcă prin originalitate, prospețime și o viziune poetică inedită. Cu sigurață tânărul poet va face și pe viitor o figură frumoasă în poezia contemporană. Voi urmări cu mare interesa evoluția sa poetică. 

Rugăciuni, atât, doar rugăciuni

Cronica volumului de poeme, Doamne de Dumitru Crudu

(Editura Prut Internațional, 2024)

 

Dumitru Crudu (născut în 1967, în Flutura, Ungheni, Republica Moldova) este prozator, dramaturg, poet și unul dintre autorii Manifestului Fracturismului, apărut pentru prima dată în ziarul Monitorul de Brașov. Este deținătorul mai multor premii naționale și internaționale, fiind tradus în mai multe limbi. Cele mai recente cărți ale sale sunt: romanul Ora cinci și șapte minute (Humanitas, 2022), volumul de interviuri, Războiul mi-a luat tot. Scriitorii ucraineni față în față cu războiul (Prut Internațional, 2023), antologia de autor, Împotriva lui Dumitru Crudu (Junimea, 2023) și volumul de poeme, Doamne (Prut Internațional, 2024). Asupra acestuia din urmă mă voi apleca eu în cele ce urmează.

În afara antologiei de autor, toate celalte cărți semnate de Dumitru Crudu din februarie 2022 și până în prezent, stau sub zodia războiului din Ucraina, pe care însă acesta își dorește să-l imortalizeze în scris, însă fără a face din asta o literatură angajată politic și/ sau ideologic. Dumitru Crudu vrea să rămână un observator neutru, obiectiv, militând desigur pentru pace, și trecând toate evenimentele ce se petrec în Ucraina prin filtrul propriilor sale trăiri, ale propriilor sale dureri.

Despre volumul recent apărut, Doamne, Dumitru Crudu afirma într-un interviu că este alcătuit doar din rugăciuni. Și într-adevăr, deși este structurat pe două secțiuni, Gloanțe și Doamne, în esență fiecare poem din volum este într-un fel sau altul o rugăciune, un strigăt de neputință, de îndurare, de iertare.  

În prima parte a volumului, în ciclul denumit cât se poate de sugestiv, Gloanțe, predomină tema războiului. Dar, așa cum am spus, pentru Dumitru Crudu, războiul dintre Rusia și Ucraina este de fapt un război îndreptat strict împotriva lui, pentru că el simte fiecare ostilitate a Rusiei împotriva Ucrainei ca fiind îndreptată către sine, către cei dragi lui, către fiecare femeie pe care a iubit-o sau către fiecare copil ce ar fi putut fi într-un fel sau altul, copilul lui: „Bunica mea ucraineancă/ borșul ăla roșu/ vărsat în apele Mării Azov/ bunica mea ucraineancă/ bunica Anica/ care a fugit împreună cu părinții și frații ei/ în 1918 din Ucraina/ (...)/ femeia gravidă din Mariupol/ rănită de schijele obuzelor/ poveștile bunicii mele lovite de gloanțe/ atunci când au încercat să fugă din Ucraina/ și nu au fost lăsate/ schije într-o farfurie de borș/ o femeie gravidă din Mariupol scoasă/ pe o targă în flăcări/ nevastă-mea trezindu-mă din somn/ spunându-mi te rog să nu te sperii/ și a izbucnit în lacrimi și nu/ a mai putut scoate un cuvânt/ o femeie gravidă din Mariupol/ bunica mea ucraineancă/ bunica mea care de mult nu mai e în viață/ poveștile ei fugare/ unele dintre ele au fugit chiar și peste ocean/ altele au ajuns în Flutura mea/ (...)/colega mea de grupă din Tbilisi Oxana/ din biserica albă de undeva de pe lângă Kiev/ de unde era și bunica mea ucraineancă/ acum nu știu unde este unde sunt/ acum poate că încearcă să scape dintr-un apartament bombardat/ cuprins de flăcări/ poate fuge dintr-un magazin lovit de o rachetă/ poate că este într-o ambulanță care-o duce spre un spital/ distrus de bombe/ acum poate că este într-un metrou și-l ascultă pe solistul/ de la Okean Elzy/ dar poate că este chiar în acea maternitate din Mariupol/ bombardată de soldații ruși/ și poate chiar ea e femeia pe care soldații ucraineni o scot în fugă/ dintr-o clădire mistuită de flăcări/ așa e pe targă e chiar fosta mea colegă de grupă din Tbilisi/ Oxana/ (...)/ și toți copiii ăștia sunt copiii Oxanei mele dragi/ farfuria mea s-a umplut de sânge/ îl iau și îl vărs în chiuvetă/ iartă-mă draga mea Oxana/ iartă-mă scumpa mea bunică/ până nu o să se termine războiul acesta nu o să mai mănânc/ niciodată borș roșu/ toți copiii ăștia care mor acum sunt copiii Oxanei/ toți copiii ăștia care mor acum sunt strănepoții bunicii mele dragi/ bunicii mele Anica,/ care a fugit din Біла Церква/ care continuă să fugă”.

Așadar, chiar și atunci când nu i se adresează direct lui Dumnezeu, Dumitru Crudu formulează, subit, tot o rugăciune, căci strigătul său de revoltă la adresa absurdului războiului, care îi afectează parcă doar pe cei dragi ai săi, este o manieră implicită de a îi transmite lui Dumnezeu că trebuie să pună capăt acestui război absurd.

În cea de-a doua parte a volumului, în ciclul intitulat, asemenea volumului însuși, Doamne, Dumitru Crudu adună șase poeme-rugăciune, intitulate toate la fel, cu același apelativ al rugăciunii, Doamne. Cu toate acestea, niciunul nu poate fi asimilat unei rugăciuni propriu-zise, deoarece poetul nici nu îi cere lui Dumnezeu nimic, nici nu îi mulțumește efectiv pentru ceva anume, nici nu îi ridică lui Dumnezeu cântece de slavă, așa cum presupun cele trei forme instituționalizate ale rugăciunii. Și nici nu îl trage la răspundere pe Dumnezeu, ca Iov cel din Biblie, odinioară, sau ca cei ce l-au imitat pe Iov de-a lungul timpului, scriitori sau nu. Ci el, poetul, doar îl cheamă pe Dumnezeu „la vorbitor” și îi vorbește așa cum i-ar vorbi unui prieten vechi, despre toate durerile sale, despre pierderea bunului său prieten și învățăcel, Alexandru, despre neputința ce îl cuprinde văzând ce se întâmplă în Ucraina, precum și despre momentele acelea în care a simțit mai mult decât orice faptul că, în miezul singurătății, doar Dumnezeu a fost cel care a răspuns, cel care a fost cu adevărat alături, chiar și fără de cuvinte: „Doamne/ când mi-a fost greu/ și am vrut să vorbesc cu cineva,/ mi-am dat seama că e weekend/ sau sunt zile de sărbători,/ sau e deja nouă seara/ (de fiecare dată când vreau să sun pe cineva e deja nouă seara/ sau e weekend, sau/ sunt sărbători)/ și nu se cade să-i deranjez pe oameni la telefon în momentele alea/ și nu am deranjat pe nimeni,/ Doamne,/ după nouă seara/ eu nu am deranjat niciodată pe nimeni,/ Doamne,/ în weekend/ sau de sărbători,/ niciodată, pe nimeni,/ Doamne,/ în weekend/ sau de sărbători,/ sau după nouă seara,/ eu am săpat singur în pământul uscat/ al indiferenței,/ Doamne,/ căutând izvoarele înfundate ale dragostei,/ am săpat singur în pământul uscat al indiferenței/ după nouă seara,/ Doamne,/ sau în weekend,/ sau de sărbători,/ Doamne./ Doamne,/ numai pe Tine am îndraznit să Te/ deranjez pe la patru noaptea/ și Ți-am spus ce aveam pe suflet,/ deși era o oră atât de târzie,/ în care nimeni nu își plânge de milă,/ în care toată lumea doarme/ și mulţi sforăie,/ Doamne./ Doamne,/ numai Ție Ți-am spus ce fac eu/ pe la patru noaptea,/ când sap singur în pământul uscat al indiferenței,/ din odaia în care stau,/ Doamne,/ Doamne,/ numai Ție Ți-am povestit fără să mă tem că sunt penibil/ și că spun prostii/ sau că ai să mă întrerupi la jumătate de cuvânt,/ plictisit și nervos/ că Îți fur din timp și că/ Îți pierzi vremea degeaba cu mine,/ Doamne./ Doamne,/ ca un însetat care traversează deșertul/ păzindu-și sticla de apă/ ca pe ochii din cap,/ știind că apa aia îi va salva viața,/ am închis bine ușa și ferestrele/ ca nimeni să nu audă ce-Ți voi spune,/ Doamne./ Doamne,/ Numai Ție Ți-am spus ce fac pe la patru noaptea, când/ toată lumea doarme,/ și unii chiar sforăie,/ Doamne./ Sap/ în pământul uscat al indiferenței,/ din odaia mea de la nouă,/ alături de Tine,/ Doamne”.

Așadar, în noul său volum de poeme, Dumitru Crudu își exprimă cu voce tare atât dezaprobarea, furia și neputința față de războiul din Ucraina, dar și sentimentul de profund atașament față de Dumnezeu. Cu toate acestea, el nu devine câtuși de puțin un poet mistic, religios, nu caută să se înalțe pe sine la Dumnezeu, ci îl aduce pe Dumnezeu în lumea sa. Așa se face că Doamne este poate cel mai profund uman volum de poeme semnat de Dumitru Crudu, sau la fel de uman precum Eșarfe în cer sau La revedere, tată!. 

„Nu poți să iubești dacă nu te doare”

Cronica volumului de debut în poezie, Pentru ce trăim și pentru cine murim 

de Valeria Coțofană

(Editura Prut Internațional, 2024)

 

Valeria Coțofană (născută pe 4 octombrie 2005, în Chișinău), este studentă la Facultatea de Filosofie din cadrul Universității din București. Este membră a Atelierului de scriere creativă „Vlad Ioviță” din Chișinău. A început să se manifeste în lumea literară începând cu vara anului 2023, odată cu participarea la Tabăra de Literatură „Leonard Tuchilatu” din Republica Moldova. De atunci a publicat poezie în revistele Timpul din România, ediția din Republica Moldova, Hyperion, Planeta Babel, Meridianul Timișoara, Helis și Critic Arad. În vara anului 2024 îi apare și volumul de debut în poezie, Pentru ce trăim și pentru cine murim, la Editura Prut Internațional din Chișinău.

Primul meu contact cu poezia Valeriei Coțofană a fost la Atelierul de scriere creativă „Vlad Ioviță” de la Chișinău, coordonat de Dumitru Crudu, moment în care am remarcat, pentru început, limpezimea versului său și dozarea optimă a imaginarului folosit. Lectura ei curgea lin și drept, fără balast inutil, fără întortocheri de frază care să ducă la pierderea atenției cititorului. Am întâlnit-o apoi la Tabăra de Literatură „Leonard Tuchilatu” de la Glodeni, din anul 2023, când după primele două poezii citite nu am putut exclama decât „Asta da poezie!”. Și aceasta pentru că deja aveam de a face cu un discurs, nu doar limpede, ci și puternic, Valeria Coțofană „lovind” cu fiecare vers, cu fiecare imagine poetică, la rândul său foarte bine construită, la întâlnirea dintre metaforă și concret, exact cum o impune noua poezie românească, și mai mult decât atât, într-o puternică notă de firesc, fără nicun fel de exagerări, fără să alunece în patetism sau exuberanță.

Citind acum volumul său de debut, Pentru ce trăim și pentru cine murim, nu pot constata decât că, nici poeziile de la atelier, nici cele din tabără nu au fost cazuri izolate sau reușite de moment, ci majoritatea covârșitoare a poemelor sale sunt la fel de puternice. Volumul este structurat pe patru secțiuni, având titluri din sfera chimiei medicale, altfel spus, denumiri oficiale ale unor medicamente, și aceasta deoarece, în fiecare dintre cele patru cicluri poetice, persistă o stare de tensiune ce denotă perpetuarea unor stări patologice, în diferite forme de manifestare.  

În prima secțiune, numită Fluoxetină, sunt grupate o serie de poeme de tip artă poetică, în care poeta descrie relația pe care o are cu poezia, și prin extensie cu limba, cu cuvântul, cu orice formă de verbalizare a gândurilor și trăirilor sale. Iar cea mai puternică poezie din acest ciclu mi se pare chiar cea care deschide secțiunea și implicit volumul, din care transpare foarte bine tensiunea pe care poeta o simte în relația sa cu cuvintele pe care vrea să le „resusciteze” prin metode inedite, să le aducă în starea de a exprima ceea ce ea dorește să transmită: „Se hâțână spânzurate de tavan/ Cadavrele/ Îmi place să iau o scândură de lemn/ Și să le bat până la epuizare/ E euforic să le vezi cum se mișcă fără viață ca un pendul/ de mușchi ce pulsează/ Ai putea să te uiți la așchiile care picură ca stelele/ Într-un pahar de coniac până ți se usucă ochii/ Iar după ce s-au afumat și uscat, mă duc/ Le zgândăr rănile, le zgârii locurile unde le-au ars/ Funiile/ Apoi le mușc până îmi cad toți dinții și îmi sângerează/ gingiile/ Dar niciodată nu le simt când le înghit/ Retezate”.

A doua secțiune, denumită Acetaminofen, reunește poeme în care Valeria Coțofană se caută pe sine, se expune pe sine, în cele mai intime și profunde trăiri ale sale. În care sunt ilustrați pașii trecerii de la copilărie la adolescență și apoi la stadiul de tânără femeie, poate prea matură pentru vârsta sa, fiind vorba despre poeme scrise în intervalul 17-18 ani. Vedem aici o stare de tensiune interioară, de război rece pe care poeta îl trăiește cu ea însăși, definit printr-o oscilare între cinism și duioșie, poate și din cauza faptului că empatizează foarte mult cu toate femeile lumii, cu feminitatea în general și cu tot ce presupune aceasta: maternitate, stereotipuri sociale, nevoia de libertate interioară și de afirmare identitară, fără însă a uza de un limbaj feminist propriu-zis: „Nu există loc mai rece și mort/ Ca o secție de ginecologie./ Femei de toate vârstele/ La fel de singure,/ La fel de tăcute./ Fetuși pe pereți/ Zeci de etape de dezvoltare./ De la ovule rotunde colorate în nuanțe de alb/ La placente conectate strâns de cordoanele lor.// Cartofii și oamenii se diferențiază printr-o singură pereche/ de cromozomi./ Sunt la doi cromozomi distanță de a afla unde îmi e locul/ În pământ sau în pântecele tău./ Poate organismul din mine e tot un tubercul./ Tot ce mai rămâne din dezvoltarea cartofului/ Nu-i decât 1 400 de lei și o semnătură”.

Secțiunea a treia a volumului, Metaprolol, este dedicată poemelor de dragoste. Numai că la Valeria Coțofană nici dragostea nu este lipsită de durere, ba dimpotrivă, aceasta consideră, cu siguranță, pe bază de experiență, că „nu poți să iubești dacă nu te doare”. Pentru ea, sentimentul acesta atât de înălțător, pentru a se dovedi a fi real, trebuie testat, trebuie trecut prin „furcile caudine” ale suferințelor în doi, ale incertitudinilor. Ba mai mult, ca în tandemul mitologic, Eros și Thanatos, și în poezia Valeriei Coțofană, dragostea este mereu însoțită, umbrită, contaminată de moarte. De altfel, în această secțiune descoperim și sensul deplin al titlului volumului, întrucât acum înțelegem că, dacă viața este despre o sumă de ce-uri, moartea este întotdeauan însoțită de un pentru cine, pentru că întotdeauna moartea este sacrificială: „Noapte de noapte visez/ Că mă iei de mână și mă conduci orbește în abatorul tău./ Dacă mor, sper să fie grație glonțului gravat cu numele tău,/ Cu cioburi de oglindă să se amestece carnea mea în mașina/ de tocat./ Iar în morga ta bisturiul de onix să-mi reteze plămânii,/ Din care va ieși sălbatic fumul de țigară/ Pe care l-am inspirat înainte să te sărut./ Când îmi tai stomacul, te rog sa fii atent/ Să nu țâșnească buburuzele/ Care am vrut să zboare spre tine./ Știu că la un moment dat vei termina cu mine,/ Cadavrul meu nu poate fi pentru totdeauna./ Atunci când mă vei îngropa, în loc de prima mână/ de țărână,/ Să-mi arunci o bombă cu ceas”.

În fine, secțiunea ultimă, Clorohidrat de Benzidamină, este dedicată relației poetei cu familia sa, cu cei care i-au dictat primii pași în viață, dar de care simte nevoia să se rupă, să se desprindă, pentru că, pe de o parte, găsește toxic un perpetuu atașament față de părinți, dar pe de altă parte conștientizează că sistemul ei de valori și dorințe nu mai coincide cu al lor, iar asta face conviețuirea foarte dificilă, dacă nu chiar imposibilă. Cu toate acestea, este secțiunea în care dramatismul atinge cele mai mari cote pentru că nevoia de desprindere este în totală contradicție cu dragostea nețărmurită pe care poeta le-o poartă alor săi: „Trec pragul./ V-am adus tuturor cadouri./ Casa noastră e atât de frumoasă./ Mă uit la foișorul din grădină/ Și mă gândesc:/ Totul aproape că a meritat./ Tu ești proaspăt bărbierit./ Se pare că 20 de ani nu te-au schimbat deloc./ E ciudat cum absența ta poate fi în același timp/ Și prezența ta./ Despachetăm și vă văd în sfârșit fericiți./ Am o sete nebună,/ Dar în congelator nu mai stau cuburi de gheață,/ Cafeaua nu mai e la locul ei,/ Dar nici voi nu mai sunteți./ Trec iar pragul./ Casa voastră e atât de frumoasă”.

Vedem așadar cum Valeria Coțofană, deși încă la o vârstă foarte fragedă pentru poezie, scrie poeme foarte puternice, foarte percutante, având foarte bine dezvoltată proprietatea cuvintelor și a forței acestora. De asemenea, aceasta a dezvoltat foarte bine simțul echilibrului stărilor descrise, reușind să fenteze cu brio orice alunecare în patetism sau în exaltare copilărească. Totul în poezia ei este foarte bine drămuit, foarte atent construit. Desigur, poezia ei nu trebuie analizată nicidecum strict prin lentila vârstei și aceasta pentru simplul fapt că forța sa poetică și temele abordate o clasează deja în poezia fără de vârstă, aceasta putând sta alături de poeți consacrați, fără a fi cu nimic mai prejos.

În concluzie, volumul de poeme, Pentru ce trăim și pentru cine murim, este un debut foarte puternic, care deja ne înfățișează o poetă cu o voce formată, cu o personalitate poetică aparte, pregătită să ia în piept lumea literară atât din Republica Moldova cât și din România.

  

Oedip regele mamei lui Freud 2.0

Croncia volumului de poeme Poezia Rock de Alexandru Vakulovski

(Editura Prut Internațional, 2024)

 

Alexandru Vakulovski (născut în 1978, în Republica Moldova) a absolvit Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj. A publicat trilogia Letopizdeț (2002 - 2007) și romanul 157 de trepte spre iad sau Salvați-mă la Roșia Montană (2010). În anul 2021 a publicat la editura Polirom, monografia romanțată, Urmuz. Cei dintâi trăzniți. Dintre cărțile de poezie amintim: Oedip regele mamei lui Freud (2002), Dați foc la cărți (2012), Priveliști (2017), A cui e casa asta (2020). A publicat și un volum de interviuri, Afganii (2016), precum și o carte pentru copii, Ivan Turbincă 2.0. În anul 2024, îi apare la editura Prut Internațional din Chișinău volumul de poeme, Poezia Rock. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca în cele ce urmează.

Dintru început trebuie spus că volumul Poezia Rock este format din două părți: una conținând poeme noi, inedite și una reproducând o parte dintre poemele din volumul de debut, Oedip regele mamei lui Freud, practic o semi-reeditare, la cererea publicului, după 22 de ani.  

În prima parte a volumului, cea dedicată poemelor noi, îl redescoperim pe Alexandru Vakulovski cel din volumul A cui este casa aceasta, în sensul că el rămâne la fel de atașat ideilor sale anti-război, dragostei de țară, dragostei în general, libertății: „în orașul ăsta toți sunt/ nefericiți pe pământurile astea/ e o liniște înainte de/ explozie da plec/ plec pe pământurile/ patriei mele/ acolo toți își trăiesc bucurie/ de a nu cunoaște/ bucuria de a pierde/ de-a nu fi călcat de-o/ mașină de-a crește/ copii nefericiți de a/ mânca și a nu borî/ niciodată/ patria mea e acolo unde/ sunt eu/ dragoste dragoste dragoste/ tu m-ai făcut fericit/ m-ai făcut să uit totul/ asta n-am să ți-o uit/ niciodată/ plec”.

De asemenea, întâlnim în poemele sale cele noi tema plecărilor și a revenirilor, care trădează o aparentă nestatornicie, dar care de fapt vorbește, dimpotrivă, despre o puternică înrădăcinare într-un sistem de valori bine pus la punct. El pleacă și revine mereu, dar în numele dragostei, în numele libertății, în numele setei de cunoaștere și a acceptării, în numele iubirii de țară și chiar a credinței, deși nu își exprimă niciodată implicit crezul religios, acesta rămânând a fi mai degrabă subînțeles prin prisma celorlalte valori împărtășite: ; „peste câteva minute/ trenul se va urni/ fiul rătăcitor se/ întoarce în patria rătăcită/ plec și încerc să/ nu privesc înapoi/ să nu mă gândesc// o pasăre cu o aripă/ ruptă se zbate în/ cercuri// rupe șinele/ pe care va merge acest tren// între noi dragostea/ ca o mitralieră/ plec/ am și plecat”.

De altfel, ideea de libertate răzbește cel mai des și cel mai puternic din poemele sale, atât prin formă cât și prin conținut. La 22 de ani de la debut, Alexandru Vakulovski rămâne un rebel în poezia sa, sfidând la fel ca în prima zi orice formă de îngrădire ideologică, stilistică, estetică, lexicală. Și cu toate acestea el reușește să ofere cititorilor săi o poezie cât se poate de vie, de plină de sens și mai ales de miez, de semnificații profunde, ca în cazul poemului ce încheie acest nou ciclu de poeme, din care reiese atât de limpede ideea că dragostea are puterea de a regenera orice cădere: „pe masă o sticlă de vodcă/ în rucsac o bâtă// în buzunarul rucsacului/ o țigară cu iarbă/ scoate-o frate/ să terminăm ziua frumos/ soarele să ne zâmbească/ păsărelele să ne cânte/ mâncarea să ne bucure// o sută de vodcă/ un fum de marijuana/ o bâtă// bea paharul până la fund/ lovește-l de masă/ dă-l peste cap// dimineața mama o să/ ne facă compot/ dimineața se va șterge tot”.

Trecând la partea a doua a volumului Poezia Rock, adică la reeditarea poemelor din volumul de debut, Oedip regele mamei lui Freud, voi începe prin a spune că ceea ce atrage atenția în primul rând la (re)lectura poemelor acestora este prospețimea lor. Deși sunt publicate cu 22 de ani în urmă ele sunt cât se poate de actuale din toate punctele de vedere: tematic, estetic, stilistic. Tema centrală a volumului de debut este, așa cum o sugerează și titlul, nevoia psihologică de a-și ucide părinții, și în special tatăl. Desigur, nu poate fi vorba despre o ucidere fizică ci de una metafizică, altfel spus, de ruperea totală de acesta, de ieșirea de sub tutela psihologică și spirituală a familiei. O temă veșnic actuală, perenitatea acesteia reieșind inclusiv din faptul că a fost desemnată, de către Freud ca fiind un patern, un șablon, un arhetip psihologic: „știți vreau/ ca tata să moară/ tata e bolnav/ și știți/ că eu vreau ca tata/ să se sinucidă// azi când toți se certau/ eu am vorbit și toți au râs/ știți, am zis/ eu vreau ca tata să moară”; „Noi îl iubeam pe Tata el ne iubea pe noi Tata era singur și noi eram singuri Tata ne omora și noi îl omoram pe tata”.

Cu toate acestea, tema uciderii psihologice a tatălui se întrepătrunde cu tema întoarcerii acasă, a nevoii de a avea un „acasă”: „deși fratele mi-e tată trebuie să/ mă întorc acasă/ acasă mi-a devenit o obsesie și/ toți cred că acolo unde dorm este/ acasă”.

Așadar, la 22 de ani distanță de la debut, vocea poetică a lui Alexandru Vakulovski este neschimbată, dar nu în sensul în care acesta nu ar fi evoluat, ci dimpotrivă, în sensul că încă de atunci el scria în maniera în care urma să se scrie, iată, încă două decenii de literatură. Putem spune că Alexandru Vakulovski a fost atunci cu cel puțin un pas înaintea vremii sale. A fost, fără doar și poate, un deschizător de drumuri, drumuri pe care au pășit apoi toți douămiiștii și pe care încă se pășește, pentru că genul acesta de discurs, în egală măsură curajos, liber, dar și plin de sens, nu s-a învechit și cu siguranță nici nu se va învechi prea curând.  

 

 

Când frumusețea rănește

Cronica volumului Frumusețe străină de Florentina Loredana Dalian

(Editura Metamorfosi, Slobozia, 2024)

 

Scriitoarea Florentina Loredana Dalian este o personalitate complexă din punct de vedere literar, abordând o paletă considerabilă de genuri și sub-genuri literare: proză scurtă, proză umoristică, roman, poezie cu influențe religioase, poeme în manieră niponă sau memorialistică. Recent i-a apărut la editura Metamorfosi din Slobozia un nou volum de proză scurtă, intitulat, Frumusețe străină, împodobit foarte frumos cu ilustrații semnate de artistul vizual Marian Avramescu.

Titlul volumului este inspirat dintr-un fragment de rugăciune din canonul creștin ortodox: „Sau frumusețe străină am văzut și cu dânsa mi-am rănit inima”. De altfel, tot de la acest fragment de rugăciune pornesc și fiecare dintre cele 22 de proze scurte, fiind tot atâtea variațiuni la tema frumuseții străine care rănește: „Câtă poezie în acest fragment de rugăciune! Și ce trist că frumusețea rănește, de parcă n-ar fi de ajuns urâțenia lumii. Și că trebuie să ceri iertare Duhului Sfânt pentru păcatul acesta!”.

La ce se referă totuși frumusețea care rănește și însăși rugăciunea creștinească? La acele situații în care te uiți cu jind la o femeie sau la un bărbat care este deja al altcuiva, când îți dorești să rupi pe cineva din relația pe care o are pentru a fi împreună cu el sau ea. Când suferi de dorul cuiva care nu îți împărtășește sentimentele. În general vorbind, frumusețea care rănește este orice frumusețe care, dintr-un motiv sau altul nu te împlinește, nu te mângâie, nu te alintă și nu te alină. Și nici nu te anină, adică nu îți este motor viu spre a merge până în pânzele albe pentru o dragoste la fel de albă.

Despre toate aceste situații și despre multe altele ne vorbește Florentina Loredana Dalian în volumul acesta. Și o face într-o manieră cât se poate de realistă, reușind de fiecare dată să surprindă și să ilustreze esența umană din fiecare situație descrisă. Uneori reușește chiar să imprime textului atmosfera aceea dulce-amăruie a sufletului care știe că dorința sa nu este una legitimă dar nici nu se poate dezice de ea.

Pentru mine, cele mai frumoase proze scurte din volum sunt: Visul unei nopți de primăvară, Fotografia, Destăinuiri, Trofeul, Vania, pescarul și Cenușa zăpezii. Poate tocmai pentru că sunt cele mai triste, cele în care sufletul se vede cel mai aproape de adevărul său, cele în care dacă nu rămâne durerea, rămâne totuși o melancolie adâncă, o stare de spleen.

Interesant este că, poate pentru echilibrul stărilor, Florentina Loredana Dalian strecoară și câteva proze în care frumusețea străină este înveșmântată în umor, cum ar fi spre exemplu, Beția de cuvinte, Impostoarea sau Atingerea lui Horus, care descrețesc fruntea și readuc în suflet o stare de pace veselă.

Totodată trebuie punctat și faptul că, indiferent de tonalitatea prozelor, în fiecare dintre acestea își face loc și poezia, autoarea imprimându-le un lirism aparte care le dă un plus de farmec și savoare.

În încheiere, voi reda un scurt fragment dintr-o proză care mie mi-a plăcut foarte mult: „Pentru prima dată nu mă doare efemerul unei frumuseți atât de trecătoare. Ăsta e semn că am crescut, că m-am vindecat, orice o fi vrând să mai însemne și asta. Dimpotrivă, mă simt recunoscătoare. Mi se pare că și băigui niște mulțumiri. Nu-i spun pentru ce. Pentru faptul de a mă fi făcut să mă simt femeie, într-un mod aproape regal. Ascund profunzimea în spatele unor cuvinte banale.

Trenul a oprit. Cap de linie. Eu cobor mai întâi. El rămâne ultimul, probabil pentru a-și reveni, ca s-o întâmpine cum se cuvine pe cea care-l va aștepta în gară, trezită cu noapte-n cap.

Ne luăm la revedere aproape ca doi străini. Ca doi călători cumsecade care au respirat un timp același aer, care au privit prin aceeași fereastră o noapte înșelătoare de martie-aprilie”.  

Salonul Anual de Carte de la Slobozia s-a deschis astăzi, 1 octombrie 2024

 Salonul Anual de Carte de la Slobozia s-a deschis astăzi, 1 octombrie 2024

 

Ziua de 1 octombrie marchează pentru viața culturală a Bărăganului începutul Anului Nou Cultural. Sau cel puțin așa îmi place mie să spun. Pentru că în fiecare an, la data de 1 octombrie se deschide Salonul Anual de Carte de la Slobozia, cea mai amplă manifestare culturală din județul Ialomița, eveniment ce se desfășoară pe toată durata lunii octombrie.

Anul acesta Salonul Anual de Carte a ajuns la ediția a XXXIII-a. Conform tradiției, prima și ultima zi a Salonului sunt dedicate autorilor ialomițeni și revistelor culturale ialomițene.

Așadar, astăzi, 1 octombrie, la ora 13:00, la Galeriile Arcadia din incinta Centrului Cultural „Ionel Perlea” din Slobozia, s-a deschis oficial Salonul Anual de Carte - 2024. După cuvântul de deschidere ce a aparținut doamnei Elena Balog, managerul Bibliotecii Județene „Ștefan Bănulescu” Ialomița, principalul organizator, au urmat la microfon reprezentanții administrației publice locale: domnul Marin Constantin - prefectul Județului Ialomița, domnul Cătălin Grigore - vicepreședinte al Consiliului Județean Ialomița, domnul Adrian Ionescu - secretar general al Consiliului Județean Ialomița; precum și doamna Clementina Tudor - managerul Centrului Cultural ”Ionel Perlea” Ialomița.

În cadrul evenimentului au avut loc lansări și prezentări de carte ale scriitorilor ialomițeni: Titi Damian, Florentina Loredana Dalian, Loredana Stan, preot Achim Virgil, Mariana Călina, Romeo Aurelian Ilie, Ilie Comănița. De asemenea, a fost lansat și numărul VII al revistei bibliotecii - ”Printre cărți”, prezentat de Vali Șerban, redactorul-șef al revistei.

La eveniment au mai fost prezenți și alți scriitori și oameni de cultură ialomițeni: Gheorghe Dobre, redactorul-șef al revistei Helis din Slobozia, Costel Bunoaica, Florin Ciocea, Vasile Iordache, Grigore Spermezan, Nicolae Petrache, Silvia-Ioana Sofineti, Nicolae Tache și Ștefan Neagu; bibliotecari, profesori și elevi, precum și parteneri media.

Până la sfârșitul lunii, în cadrul Salonului Anual de Carte de la Slobozia se vor desfășura în jur de douăzeci de evenimente culturale: lansări de carte, dezbateri, concerte muzicale, activități pentru copii, precum și o inedită prezentare de carte gastronimică. Printre invitații de seamă din acest an se numără scriitorii: Varujan Vosganian, președintele Uniunii Scriitorilor din România, Ion M. Ioniță, Simona Preda, Doina Ruști, Daniel Corbu, Ștefan Mitroi, muzicienii: Narcisa Suciu, Ionuț Bogdan Ștefănescu, Marius Matache și Berti Barbera, precum și actorii Marian Râlea, Mihai Bisericanu și Maia Morgenstern.

 

Motanul Tomiță cel dornic de noi prieteni

 Cronica volumului Motanul Tomiță și nouă povești din magazinul pentru animale 

de Corina Ozon

(Editura pentru Artă și Literatură, 2024)

 

Corina Ozon se dovedește a fi o scriitoare cu totul surprinzătoare. După ce ne-a încântat cu romane și povești de dragoste și psihologice, după ce ne-a purtat și prin universul matematicii, prin misterele unui roman polițist și chiar printr-un volum de non-ficțiune pe tema comunicării online, iată acum ne surprinde cu o carte cu totul inedită, cu o poveste pentru copii. Dar ca orice poveste pentru copii, este totodată și pentru adulții care nu au uitat să fie copii, dar mai ales pentru adulții care trebuie să reînvețe să redevină copii.

Eroul acestei cărți este un motan, pe numele său, perfect pisicesc, Tomiță. Acesta locuiește într-un magazin de produse pentru animale de companie, care funcționează și ca un mic cabinet de medicină veterinară, denumit cât se poate de animalier, Codița Veselă. El este aici în grija celor doi deținători ai magazinului, Lena, care este și doctoriță, și Dinu, care se ocupă mai mult de vânzarea produselor specifice necuvântătoarelor. Deși poate ar trebui să încercăm să scăpăm de acest clișeu pe care ni l-a indus cu mulți ani în urmă scriitorul Emil Gârleanu, care le-a catalogat pe toate animăluțele drept „necuvântătoare”. Eronat! Dimpotrivă, toate animăluțele cuvântă, numai că oamenii nu reușesc să le înțeleagă. Iar asta este strict problema lor!

Revenind la Tomiță, acesta se bucură în magazinul pentru animale de toate condițiile necesare vieții, ba încă a unei vieți de huzur: mâncare din belșug, loc de joacă, loc de adăpost și de somn, loc de ascuțit gheruțe, unde să mai punem și faptul că este toată ziua alintat și înconjurat cu toată dragostea omenească posibilă, atât de către Lena cât și de către Dinu. Și totuși, aceasta pare să nu fie de ajuns. Și nu pentru că Tomiță ar fi un motan din cale afară de pretențios, ci pentru că, motan fiind și deci animăluț, simte nevoia să aibă prieteni din lumea animăluțelor. Ceea ce este întru totul firesc.

Dar până să ajungă la acea etapă a vieții lui în care să își facă prieteni animăluțe, Tomiță se pare că trebuie să se maturizeze: astfel, mai întâi dând dovadă de maxim simț civic animalier, contribuie din plin la salvarea unei familii de pisici maidaneze, apoi are un puseu de gândire ecologico-pisicească, ceea ce, însumat, ne arată că Tomiță s-a maturizat. Așa că, de acum poate să își facă prieteni noi, ceea ce se și întâmplă. Mai întâi se împrietenește cu pisicuța Sara, de care de altfel se și îndrăgostește, apoi se împtietenește cu câinele Robi și cu alți doi câini, frații șoricari. Apoi, pe deplin împlinit, Tomiță dezvoltă și abilități detectivistice. Dar despre asta nu vă mai spun, vă las să descoperiți singuri. Na, că m-a prins si pe mine fiorul acesta detectivistic :)

În încheiere vreau să mai spun că Motanul Tomiță și nouă povești din magazinul pentru animale poate fi folosit și ca material didactic pentru clasele primare. Învățătorii îi pot astfel învăța pe cei mici lecții despre identitatea de sine, despre prietenie, despre libertate și responsabilitate, despre curaj și chiar despre poluare și reguli de pună purtare în societate. Așadar, o carte cu multiple valențe pentru care trebuie să îi mulțumim Corinei Ozon.

 

Recurs la frumos și cumințenie în poezie

Cronica volumului Grație Harului de Grațiela - Tudorița Șorea

(Editura Universității Adventus, 2023)

 

Grațiela - Tudorița Șorea este licențiată în Pedagogia Învățământului Primar și Preșcolar, în cadrul Universității Adventus, activând ca învățătoare într-o școală privată din Bacău. Este fascinată de copilăria omului și de frumosul vieții. A publicat poezie în revistele Planeta Babel și Helis. În anul 2023 debutează cu volumul de poezie, Grație Harului, apărut la Editura Universității Adventus din Cernica.

După cum reiese cât se poate de limpede atât din titlul cărții, cât și din numele editurii la care a apărut aceasta, poezia scrisă de Grațiela - Tudorița Șorea este una preponderent creștină. Însă în mod surprinzător, nu vom găsi în acest volum doar poezie religioasă, iar și acolo unde poeta scrie despre credința sa și despre relația cu divinitatea, o face într-o manieră destul de diferită de cea specifică poeziei religioase clasice.

Regăsim în volumul Grație Harului poezii despre dragostea de țară, despre prietenie, dar și despre copilărie, cu tot ce presupunea această vârstă a fericirii necondiționate: „Femeie dragă,/ îți scriu că-i rândul copilului tău, să picteze/ cu-apus, cerul din nou sărăcit// E rândul copilului tău să verse acuarela simpatică/ pe inima cerului/ liniștit, cuminte, ascultător// E rândul copilului tău să curețe pensula fină,/ ca fiecare detaliu să strălucească de frumos și de bun”.

De altfel, întregul volum al Grațielei - Tudorița Șorea este o adevărată apologie pentru revenirea omului la valorile fundamentale de bine și frumos, de cumințenie, de așezare în sine însuși prin urmarea unor seturi de valori sau repere divino-umane. Iar dacă tot am vorbit despre divino-uman, și pentru poetă, ca pentru orice creștin autentic, reperul principal, modelul suprem de urmat este Domnul Iisus Hristos, căruia aceasta i se adresează într-o manieră foarte familiară, ca unui vechi prieten: „Pune, Doamne, de-o rază,/ Să ne mai încălzim; / Și-n timp ce anii s-așează,/ Puțin câte puțin/ să-ntinerim.// Pune, Doamne, de-un foc,/ Să prindem puteri;/ Și dă-ne un CEC scris cu toc,/ Să primim mângâieri/ în tăceri.// Pune, Doamnem de-o masă,/ Să ne săturăm./ Jos pe-o podea frumoasă,/ E bun de-mpreună mâncăm/ Și ne bucurăm// Pune, Doamne, de-o noapte,/ Trupurile să se culce./ Căci mâna Ta poate/ Scoborî odihnă și-aduce/ De la cruce”.   

O altă temă abordată de Grațiela - Tudorița Șorea este aceea a naturii, aceasta simținu-se în mijocul naturii ca în rai. Iar cel mai frumos poem despre natură este, în opinia mea, Apus la mare: „M-au trimis să fac curat la mare/ Să mătur bărci/ Să-mpăturesc niște valuri,/ Să spăl niște scoici,/ Să salvez niște stele de mare./ Să arunci niște țărmuri/ Una, alta.// Și nu m-am dus./ Era apus”.

Dar poeta se dovedește a avea și o dimensiune rebelă, non-conformistă. Mai întâi ne propune un Striptease sufletesc, și după ce ne pune în gardă că nu ar fi rău să avem un Permis de port-armă, ne invită la un Biliard în cosmos: „În buzunarele găurilor negre,/ Prin împingerea planetei albe/ Sunt propulsate planetele pline sau dungate/ În funcție de alinierea stelară.// Pe această masă a gravitației,/ Dăm crezare și sens luminii./ Ne aplecăm ca să lovim noi toate, noi tot, noi primii/ Idealuri sau constelații.// Bile ard, planete ard și se sting și se-aprind și/ neghiobii își pun o dorință./ Neghiobii sau inocenții,/ Care n-au mai mult de una și aceeași născare/ În paraclisele mamelor lor”.

Așadar, poezia Grațielei - Tudorița Șorea este o poezie a cumințeniei, a frumosului și a binelui. Și deși poeta o consideră a fi un rod al Harului divin, nu este câtuși de puțin o poezie dogmatică, ci doar una în care se trimite la o serie de valori creștine care în fond sunt universale. Vedem de asemenea că aceasta este un spirit liber, că îi place să se joace mult în scris, atât pentru a stârni amuzamentul cât și, cu siguranță, pentru a se descoperi pe sine mai bine, știut fiind că marile adevăruri se spun uneori în glumă.

 

 

 

Wabi Sabi în limba română

Cronica volumului de poeme Aproape nimic sigur de Robert Șerban

(Editura Cartier, 2024)

 

Robert Șerban (născut în 1970) este scriitor și jurnalist, președinte al Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara, redactor al revistei Orizont și realizator al emisiunii Piper pe limbă (TVR Timișoara și TVR 3). A publicat volumele de poezie: Firește că exagerez (Excelsior, 1994), Odyssex (Marineasa, 1996), Cinema la mine-acasă (Cartea Românească, 2006, ediția a II-a, Tracus Arte, 2019), Moartea parafină (Cartea Românească, 2010), Puțin sub linie (Cartea Românească, 2015), Ascuns în transparență (Polirom, 2017, împreună cu artistul vizual Pavel Vereș), Tehnici de camuflaj (Tracus Arte, 2018), Poemul curcubeu – un experiment (Casa de pariuri literare, 2021); precum și volumul de proză scurtă, Oameni în trening (Polirom, 2021). În anul 2022 i-au apărut două antologii de poezie, una în ediție bilingvă, intitulată, Ce rămâne din viață?/ What’s left of life (Brumar), a doua doar în limba română, numită Învederatul (Cartier). Recent, a revenit cu un nou volum de poeme, apărut la editura basarabeană Cartier, în colecția Cartier Rotonda, intitulat foarte sugestiv, se va vedea în continuare de ce, Aproape nimic sigur. Asupra acestui nou volum de poeme mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

În cultura japoneză există un concept numit „wabi - sabi”, cu aplicabilitate atât în artă cât și în viață, care spune că, în artă, frumusețea vine din imperfecțiune, din autenticitate și din simplitate. Iar aplicându-se la viață spune că nu calitățile precum puterea, invincibilitatea sau perfecțiunea sunt apreciate, ci mai curând fragilitatea, modestia, vulnerabilitatea. Acest spirit de wabi-sabi, aplicat mai degrabă vieții este prezent și aș spune chiar pregnant în poemele din acest volum al lui Robert Șerban, care începe chiar cu un poem dedicat oamenilor „wabi-sabi”, pe care poetul îi preferă de departe perfecților și potentaților zilei: „îmi plac oamenii cărora le tremură bărbia/ de emoție/ care nu-și găsesc cuvintele și/ încep să transpire căutându-le/ până când li se udă cămașa-n spinare/ până când picurii le ies dintre firele de păr/ le alunecă pe frunte/ pe tâmple pe obraji pe nas/ îmi plac oamenii care se bâlbâie și care/ exasperați de ce aud/ își mușcă buzele de parcă ar vrea să se înghită cu totul/ oamenii care clipesc des-des/ atât de des încât se ridică de la pământ/ și plutesc deasupra celorlalți/ cei care se mișcă de pe un picior pe altul/ în timp ce-și bagă și își scot mâinile în buzunare/ timizii/ blegii/ fâstâciții/ cei care roșesc când văd o muscă verde/ care-și trag nasul din cinci în cinci secunde/ și scormonesc abulici după batistă/ îmi plac cei care privesc în pământ/ ca și cum tocmai și-ar fi pierdut verigheta/ îmi plac mototolii/ credulii/ împleticiții/ cei care se scarpină/ de parcă ar avea acolo un buton/ ce nu face contact/ oricât l-ar apăsa/ îmi plac oamenii care-și vâră capul între umeri/ ca niște transformers ce vor să se predea și n-au cui/ cei plini de ticuri/ cu șlițul descheiat/ cu ciorapii de culori diferite/ cu cravatele pătate/ îmi plac cei care dau mărunt din buze/ de parcă ar repeta/ cea mai importantă rugăciune a vieții lor/ îmi plac întârziații/ sfioșii/ naivii/ nătăfleții/ a lor va fi împărăția/ și republica/ și califatul”.

Pentru Robert Șerban, viața în sine pare să fie o lungă listă de situații în care se aplică conceptul japonez de wabi-sabi. Eroii săi, sau mai curând antieroii săi, sunt întotdeauna, și dacă îmi aduc bine aminte, și dintotdeauna, adică și din volumele anterioare, supuși erorii, supuși unor vise sau dorințe ce le sunt imposibil de atins, dar la care nu renunță niciodată, aflați mereu „puțin sub linie”, fricoși, căutând mereu noi „tehnici de camuflaj”, iscodind mereu și jucându-se în fel și chip cu „moartea parafină”. În acest nou volum avem antieroi care rămân captivi în vise: „în orice vis/ e un grăunte de adevăr/ ce te sâcâie dimineața/ când încerci să dai de el/ ca de rămășița dintre dinți/ de care limba caută exasperată/ să te elibereze”; sau care uneori recurg la gesturi reprobabile doar pentru că nu știu cum altfel să își apere acel ceva al lor pe care simt că îl pierd: „un elev scrie pe tablă o poezie/ când termină și se/ pregătește/ s-o citească/ un coleg i-o șterge cu cârpa/ din câteva mișcări/ cu lacrimi în ochi/ elevul sare asupra colegului/ și nu se oprește să-i care pumni/ nici după ce-i sparge nasul și arcada/ semn că poezia/ era chiar a lui”.

Spuneam în debutul acestei cronici că titlul volumului este unul foarte sugestiv. Aproape nimic sigur este o formulă care surprinde, în egală măsură, dorința omului de siguranță, nevoia lui de repere, de a avea la îndemână o serie de adevăruri fundamentale pe care să își poată constru viața, și conștientizarea faptului că aceste repere sunt întotdeauna mișcătoare, fluide, greu de atins, că în final nu există nimic sigur, sau aproape nimic sigur. Și atunci, ce ar fi totuși, sigur? Însăși incertitudinea sau imperfecțiunea vieții și a lumii sau altfel spus, magia lui wabi-sabi.

Cu toate acestea, modul în care Robert Șerban alege să își încheie volumul este unul cu adevărat revelator și vorbește despre acceptarea imperfecțiunii vieții: „dacă ar fi/ să iau totul de la capăt/ aș începe/ de la capătul ăsta”.

Așadar, cu noul său volum de poeme, Robert Șerban ne oferă o nouă lecție de viață, și anume aceea că viața chiar merită trăită cu toate incertitudinile și imperfecțiunile sale, sau mai degrabă tocmai datorită acestora. Ne ajută să ne recunoaștem slăbiciunile, să ni le acceptă, să ni le asumăm, să fim noi înșine indiferent de circumstanțe. 

Un transfer, două transferuri, trei transferuri

Cronica romanului Transfer de Andrei Mocuța

(Editura Humanitas, 2023)

 

Andrei Mocuța (născut în 1985, în Arad) este poet, prozator, profesor de limba engleză și franceză și doctor în filologie cu teza Portret al artistului in absentia: J.D. Salinger, o monografie. A publicat patru cărți de poezie și șase de proză. A tradus din limba engleză antologia poetică Ilustrată din Chinatown de Richard Brautigan. A câștigat Premiul Publicului la Turnirul de Poezie de la Balcic, organizat de Uniunea Scriitorilor.

Prin cărțile sale, Andrei Mocuța se prezintă tot mai mult atât ca un homo universalis, dovedind cu fiecare nouă apariție editorială o cultură impresionant de vastă, cât și un om al obsesiilor culturale, dacă pot spune așa. Și aceasta deoarece periodic, acesta se lasă cuprins de câte o obsesie culturală pe care o exploatează la maximum (se subînțelege că se și lasă devorat la maximum de fiecare dintre acestea). Astfel, am asistat cu toții la „perioada Salinger”, la „perioada Brautigan” iar acum, cu cele mai recente două volume pe care și-a pus semnătura, asistăm la „perioada Twin Peaks”. Și aici mă refer la romanul Transfer, apărut în 2023 la Humanitas și la antologia de poezie contemporană, Ecouri din pădurea întunecată: evadări în Twin Peaks, pe care a coordonat-o la editura Tracus Arte.

În cele ce urmează mă voi referi însă doar la romanul Transfer.

Și voi începe prin a mă raporta la titlul acestuia, mai cu seamă pentru că am sesizat aici multiple înțelesuri ale acestui unic cuvânt: primul ar fi, bineînțeles, înțelesul cel mai propriu al termenului, punctul de plecare al romanului fiind o bizară ședință de transferuri desfășurată în inspectoratul școlar județean Arad (aș fi putut merge pe metoda caragialiană a anonimatului și să spun: „un inspectorat școlar dintr-un târg de provincie”, dar toată lumea știe că Andrei Mocuța este profesor în Curtici, județul Arad); al doilea ar fi acela de transfer de la un plan narativ la altul, timpul prezent, cel anamnetic și de la un punct încolo, cel fantastic, împletindu-se armonios în acest roman; și nu în ultimul rând putem vorbi despre un transfer metafizic, între lumi, între real și fantastic, între luciditate și vis, între Sălașul Alb și Sălașul Negru.

Spuneam că motorul acestui roman îl reprezintă o bizară ședință de transferuri. Autorul-narator, care este și profesor, după zece ani de predare la o școală din mediul rural, merge să își ceară transferul la o școală mai bună, din mediul urban, având cu prisosință acest drept și mai ales, având dosarul impecabil. Altfel spus, transferul ar fi trebuit să fie o simplă formalitate. Numai că totul se transformă într-un adevărat scenariu kafkian, cu influențe mitologice, soarta tuturor profesorilor fiind în mâna unei cerberițe venite parcă direct din gura Infernului dantesc (pentru că din start cei care intră în sala de ședință trebuie să își lase afară orice speranță de izbândă), denumită aici, doamna Pîrjol, nume cu o profundă semnificație pârjolitoare, care se comportă ca și cum ar deține o putere absolută, ca și cum doar de bunul ei plac și de buna ei dispoziție ar depinde orice transfer și în general orice ține de administrarea învățământului din județ. Bineînțeles, aceasta are și acoliți, subalterni, pe doamna Pîndaru și superiori, pe doamna Mănușă, pe care însă le manipulează cum dorește, astfel încât, până la urmă totul se face cum dorește aceasta, bineînțeles, după ce are grijă să pună în scenă, câte un remake după Procesul lui Kafka, combinat cu scena biblică a procesului Mântuitorului, secvența „de la Ana la Caiafa”. Și totuși, pentru că autorul romanului este și poet, harpia denumită aici, doamna Pîrjol, este încondeiată în cuvinte vii, cât se poate de vii, atât de vii încât pot deveni mortale: „Vocea i s-a pogorât din ceruri și a măturat în drumul ei o ceată de heruvimi, una de arhangheli și pegași înaripați, a mutat câteva planete de pe axa lor, a penetrat stratul de ozon cu un tunet asurzitor, apoi a străbătut atmosfera lăsând o dâră de foc și cenușă în urmă, pentru ca, în final, să străpungă tavanul și, la impactul cu solul, să ne pulverizeze în toate direcțiile:

- Dacă nu știți să așteptați civilizat, nu vă mai dau niciun post!

Astfel își face intrarea doamna inspector Pîrjol de la Resurse umane la fiecare ședință de repartizare a catedrelor vacante. Fără excepție. I se mai spune și câinele de pază al inspectoratului școlar”.

Trecând la al doilea tip de transfer, cel de la un plan narativ la altul, trebuie spus că planul narativ principal, cel al ședinței de transferuri, pe lângă faptul că la un moment dat, este deturnat de la traseul său firesc, permițând intrarea în scenă a unui personaj de-a dreptul enciclopedic, poetul de pe Strada Episcopiei, nimeni altul decât regretatul poet arădean Petru M. Haș, este și intercalat, la răstimpuri, atât de un plan pe care l-aș numi anamnetic, pentru că vizează o serie de amintiri ale autorului, atât dintr-o vizită la Viena și Florența, cât și dint-o ședere îndelungată la Paris, în contextul internării într-un spital parizian, secvențe ce au ca scop principal reiterarea unor momente al căror erou principal este tatăl autorului, regretatul poet Gheorghe Mocuța, cât și de un plan fantastic, care efectiv rupe orice contact cu realitatea inițială a romanului, transportând cititorul într-o cu totul altă poveste, aparent fără nicio legătură cu cea de bază, plan pe care l-aș numi inclusiv oniric, nefiind exclus să fie vorba chiar de un vis al autorului, fie el desfășurat în timp de somn sau pe timp de veghe.

Oricum ar fi, devierea de fir narativ și inserțiile anamnetice, altfel spus, inciziile în care apar poeții Gheorghe Mocuța și Petru M. Haș se transformă în adevărate episoade enciclopedice, cititorul putând fișând aproape la nesfârșit despre filosofia antică sau modernă, literatura universală, cinematografia rusească veche și modernă, arta renascentistă și nu numai, despre literatura română, despre Brâncuși, și bineînțeles despre serialul Twin Peaks, care traversează într-un fel sau altul întregul roman, avându-și punctul culminant de influență în grefarea acelor capitole ce constituie planul pe care l-am denumit mai sus oniric.

De altfel, sub zodia Twin Peaks stă și cel de-al treilea înțeles al titlului, și anume transferul perpetuu, metafizic, între real și fantastic, între vis și realitate, între posibil și imposibil, între bine și rău, sau mai bine zis, stă lupta dintre bine și rău, dintre dreptate și nedreptate, dintre cinste și impostură, ilustrată aici prin ședința de transferuri mizerabil orchestrată de trioul de harpii, Pîrjol, Pîndaru și Mănușă, toate întruchipări ale răului, toate gazde primitoare ale lui Bob, demonul cu chip uman din serialul mai sus numit.

De fapt, putem spune că prin romanul Transfer, Andrei Mocuța pune în scenă un episod din Twin Peaks într-un decor tipic românesc, definit prin corupție, impostură și răutate în stare pură. Desigur, am fi tentați să ne punem întrebarea, parafrazând sloganul - reclamă al celor de la Radio Guerrilla, dacă Binili învinge. Dar răspunsul, după cum se va vedea în finalul romanului, va fi unul cât se poate de realist și mai cu seamă cât se poate de românesc.

 

 

Despre traumă și vindecare (?)

Cronica volumului De piele ne va fi cel mai dor de Mihai Manole

(Editura Tracus Arte, 2024)

 

Mihai Manole (născut în 1985) a absolvit Facultatea de Automatică și Calculatoare la Universitatea Politehnică din București,  precum și Facultatea de Psihologie și Masterul de Psihotraumatologie și Asistare Psihologică la Universitatea București. Din anul 2014 profesează ca psihoterapeut și este membru al Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei. Ca scriitor, a publicat în Revista de Povestiri și pe site-ul O mie de semne. În anul 2023 câștigă Premiul „Alexandru Mușina” în cadrul concursului de debut în poezie „Alexandru Mușina”, în urma căruia îi apare volumul de debut în poezie, De piele ne va fi cel mai dor, la editura Tracus Arte, în anul 2024. Asupra acestui volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Mihai Manole, pe care cred că îl pot numi fără teama de a greși, poetul - psihoterapeut, își construiește poezia în jurul profesiei sale, servindu-se inclusiv de instrumentarul teoretic al specialității, însă având grijă ca poezia să rămână totuși poezie, nu dicționar medical sau compendiu de cazuri clinice. Și aceasta deoarece imprimă poeziei sale în primul rând trăirea personală, cazurile propuse spre vindecare prin poezie fiind 100% ale sale, iar acest lucru nu poate fi trișat, nu are decât varianta unică a autenticității.

Volumul său este structurat pe trei secțiuni, sensibil egale ca dimensiuni, care ilustrează și delimitează trei etape concrete ale relației sale cu trauma: partea supraviețuitoare, partea rănită și partea sănătoasă.   

În partea supraviețuitoare este ilustrată, din perspectiva adultului, desigur, maniera în care s-a desfășurat instalarea traumei, la vârsta copilăriei și a adolescenței, modul subtil și progresiv în care viața, care ar fi trebuit să fie una fericită, este infestată cu frică, neputință, frustrare și bineînțeles foarte multă durere, provocate de boala tatălui și ulterior de moartea ambilor părinți: „toată viața am așteptat să se întâmple ceva rău./ mereu am crezut că răul acesta va fi despre tata./ apoi, în timpul schizofreniei mici, al micilor sale depresii,/ în scaunul cu rotile & în demența lui mică/ așteptarea mea s-a făcut mare, ca o pîine dospită/ în care apar crăpături, lățindu-se și înălțîndu-se, până la/ moartea tatălui, cînd a dat puțin înapoi și mi-am zis e gata.// dar nu a fost. așteptarea răului a continuat/ să crească & din crăpăturile ei creșteau tot felul de/ alte așteptări de rău fractalic pînă cînd/ pîinea-conopidă se hrănea din mine ca o tumoră-omonimă &/ niciun rău din afara mea nu o mai dădea înapoi. pînă la/ sinuciderea mamei, cînd s-a izbit de asfalt./ am auzit clar atunci:// eu sînt Așteptarea și Viața și Moartea./ cine crede în mine, chiar dacă ar trăi, va fi ca și mort./ și oricine moare și crede în mine nu va fi trăit niciodată”.

Vedem din finalul acestui poem, prin răsturnarea sau răstălmăcirea unei parafraze biblice, cum durerea provocată de moartea părinților aduce după sine inclusiv o negare parțială a sentimentului religios. Ceea ce nu trebuie înțeles ca un act de blasfemie, ci doar ca o manifestare a durerii. O altă formă de manifestare a traumei este aceea că cel care le-a supraviețuit părinților ajunge să fie convins că și lui îi va veni timpul să moară în curând, astfel încât ajunge să își inventeze un cancer în care ajunge să creadă fără urmă de dubiu: „îi vorbesc cancerului meu politicos/ nu îl numesc potențialul meu cancer/ îl tratez deja ca pe/ tot ce poate fi/ atent să respect/ potențialul de a-mi depăși/ așteptările & imaginația & marginile țesuturilor moi/ în care îi place să se înfigă bine”.

În partea rănită poetul ne prezintă a doua etapă, aceea a conștientizării traumei. Dacă în partea supraviețuitoare am văzut ilustrată durerea în starea ei pură, nefiltrată de conștiință, întrucât se instalase la o vârstă prea fragedă și într-o formă prea subtilă, acum asistăm la o luptă aprigă pentru numirea traumei, pentru acceptarea ei și mai ales pentru învingerea acesteia: „moarte nu e ceva ce ți se întâmplă,/ moartea e ceva ce faci./ numai un bătrîn mizantrop ar avea stomac/ să îi explice asta celui urmărit/ de ceva-cineva,/ o urmărită/ fără o inimă care îi bate în gît/ fără un gît din care țipă/ doar frică în celulele pe care le numărai/ pe degetele de la o mînă.// el nu se ferea/ de ceva-cineva,/ avea doar frica & pofta ei de/ mărturisire.// un clint eastwood din mine/ regizează dezamăgirea & ceva-cineva/ mă face să sper că/ (mai) e ceva de făcut.// cînd înțelegi cum se face/ îmbătrânești &/ mai uită mersul pe bicicletă dacă poți!”.

În fine, în partea sănătoasă, descoperim o sensibilă schimbare de atitudine, de limbaj, de abordare a traumei. Nu se poate vorbi despre vindecare (caz în care și secțiunea s-ar fi numit partea vindecată), dar se poate vorbi despre o deplină asumare a traumei, a umbrei, a părții întunecate, precum și despre o decizie 100% deliberată de a o lăsa uneori deoparte. Poetul - psihoterapeut, ajungând să lucreze cu sine însuși, înțelege că trauma nu poate fi pur și simplu extirpată asemenea unui cancer, dar că se poate trăi cu ea, mai ales dacă alegi să o faci uneori uitată și să cauți mai cu seamă să vezi lucrurile frumoase din viața ta și din jurul tău. De aici și infuzia de imagini frumoase, gingașe, cum ar fi frumusețea, dragostea, aripile. Este foarte adevărat că și această frumusețe populează tot acel univers macabru, dur, distorsionat de durere și suferință, dar vine cumva pentru a-l face mai suportabil: „partea mea sănătoasă a emigrat de ceva timp/ sătulă de ruperi & rău,/ îmi scrie despre aer curat & liniște & curățenie,/ ea: nu sînt rahați de cîinem sînt bine ( ☺ &)/ eu: typing, typing.../ părțile rămase își împart camera & lucrurile lăsate în urmă/ eu: ☺// tot aud/ a fost alegerea mea, a fost alegerea mea/ într-un fel după care mi-e greu să pun un emoji/ un ton ambivalentcare mi-a pus gînd rău oricum aș da-o./ găsesc un emoji bun pentru frică/ pe care îl pun deoparte pe colțul mesei/ la fel cum acoperi toate colțurile casei la primul bebeluș/ pentru ca la al doilea să le lași cum au fost,/ mai multă nostalgi e decât frică,/ trecerea firească de la control & colțuri/ la centru & împăcare”.

Dar dincolo de ilustrarea fără fisură a relației poetului cu trauma, și dincolo de modul inedit în care acesta îmbină instrumentarul teoretic al domeniului său de activitate, psihoterapia, cu poezia, trebuie remarcat faptul că Mihai Manole, încă de la debut, dovedește o foarte mare acuitate în ceea ce privește structura și maniera de conducere a poveștii sale în versuri, o intuiție bine pusă la punct în dozarea imaginilor și cuvintelor astfel încât să imprime tensiunea și frumusețea în proporții optime și de asemenea faptul că el prezintă deja un limbaj poetic bine definit care îl poate face recognoscibil. Toate acestea sunt date care atestă că Mihai Manole este deja poet cu acte în regulă și că avem tot dreptul să ne așteptăm de la el la un volum ulterior chiar mai bun decât cel de debut.